Baticul, acoperirea capului femeilor in Biserica

Poate baticul să le facă pe femeile credincioase, femei diferite?

1Corinteni 11: 1-16

Potrivit Evangheliei, noi ca și creștini, suntem chemați să fim diferiți din punct de vedere moral și spiritual, față de chipul veacului acesta. Nu diferiți doar de dragul de a fi diferiți, ci să fim oameni care în ascultare de Dumnezeu să fim sare și lumină pentru lumea în care trăim.
Acest text, a fost așa de mult dezbătut, cu toate acestea stârnește un interes deosebit ori de câte ori este amintit. Ba mai mult este unul dintre textele care împart creștinii, în special femeile, în două grupări diferite: cele cu batic și cele fără batic. Se vede încă odată paradoxul în care noi aducem Cuvântul lui Dumnezeu, anume, din texte care inițial au urmăit unitatea creștinilor, noi am făcut adevărate ziduri de despărțire.
Deoarece, studiem în Biserică Prima Scrisoare a Apostolului Pavel către Corinteni, am ajuns acum să analizăm și textul acesta, care poate fi de real folos în apropierea noastră de Dumnezeu, apropiere care să ne țină potejați de legătura cu dracii, care țin lumea aceasta în întuneric și moarte, în nenorocirea indivizilor, a familiilor, și a societății.
În timp ce începem să pătrundem înțelesul textului, trebuie să rămânem conștienți de adevărul exprimat în capitolul 8, versetul 1 ,,cunoștința îngâmfă pe când dragostea zidește.” Dar este necesar să urmărim să înțelegem mai mult cu mintea decât cu inima, atunci când ne apropiem de pasaje atât de discutate și disputate. Asta înseamnă că va trebui să renunțăm pe cât posibil la prejudecăți și să lăsăm textul însuși să ne vorbească. Numai așa vom ști ce dorește Dumnezeu și vom putea să trăim potrivit cu voia Lui în dragoste, căutând să ne zidim unul pe altul și să ne ajutăm pe cale.
Prima grijă va fi să vedem ce spune textul. Să vedem care este ideea principală, subiectul central. Să înțelegem exact sensul cuvintelor. Va trebui să observăm că în traducerea Cornilescu, cât și în alte traduceri, titlul pus pasajului (ținuta femeii în adunări) nu ne apropie de ideea centrală, ci mai degrabă ne pune pe o pistă falsă. Este cunoscut faptul că tilurile, capitolele și versetele nu fac parte din textul inițial al Scripturii, ci au fost puse ca ajutoare. Dar nu întotdeauna își ating scopul, ba uneori mai mult încurcă.O altă preocupare importantă va fi să rămânem în contextul pasajului, să-l punem pe acesta în contextul întregii cărți, iar cartea în contextul Scripturii, fără a neglija contextul cultural în care exista Biserica din Corint. Astfel orice idee, orice concluzie extrasă din text, trebuie să fie în armonie cu întregul.
Vom căuta de asemenea să înțelegem care este principiul expus de apostol, acesta fiind cel mai important element al textului, deoarece un principiu ne prezintă voia lui Dumnezeu pentru noi, iar această voie este aceeași pentru oamenii din toate timpurile și din toate locurile. Pe de altă parte va fi necesar să separăm principiul de formă, adică de felul în care, s-a împlinit voia lui Dumnezeu într-un anumit timp și într-un anumit loc.
Citind primul verset, observăm că Apostolul Pavel prezintă învățătura, în virtutea autorității pe care o are. Dacă în capitolul 9, versetul 2 își prezintă apostolia prin rezultatul ei (existența Bisericii din Corint), aici Pavel se recomandă cu autoritatea pe care o are, din faptul că se află într-o poziție de supunere față de Isus Cristos: ,,călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Cristos”. Vedem aici prezentată o prima linie a autorității: Cristos, Pavel, credincioșii din Biserica din Corint. Trebuie să ne oprim puțin și să ne gândim care ar fi locul nostru, sau care este linia de autoritate în care să ne regăsim noi. Putem întinde următorul lanț: Cristos, Sfânta Scriptură, credincioșii de astăzi, adică noi. Așa cum corintenii se supuneau lui Cristos urmând exemplul lui Pavel, noi ne supunem lui Cristos, urmând Sfânta Scriptură.
Trecând la versetul doi, apostolul începe să se apropie de problema care dorește să o discute, și deoarece urmează să se adreseze femeilor din Corint, o face prezentând mai întâi un compliment: ,,Vă laud...dar vreau să știți...” Este o lecție pentru noi ca atunci când dorim să îndreptăm ceva la soțiile noastre, sau la femeile din Biserică, să nu uităm de lucrurile bune pe care să le lăudăm. Întâi să complimentăm, abia apoi să mustrăm.
În continuare, Pavel prezintă a doua linie de autoritate, și anume, autoritatea în familie. Așadar avem pe Cristos care se supune autorității lui Dumnezeu, pe bărbat care se supune autorității (sau ar trebui să se supună) lui Cristos prin intermediul Cuvântului, și femeia care are ca autoritate pe bărbat, căruia ar trebui să i se supună. Aici este clar că sensul cuvântului cap este unul figurat, metaforic și se referă la autoritate, conducere. Privind la această schemă prezentată de text, ne dăm seama că bărbatul ar trebui să fie primul în supunere față de Cristos, iar în această situație va da dovadă de dragoste, de grijă, de protecție și va asigura conducerea în direcția cea bună a familiei lui. Iată ce citim la Efeseni 5:25-29:
,,Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica;” De cele mai multe ori, când bărbatul este la locul lui, și femeia este la locul ei. Dar ce se întâmplă când numai femeia este cea care îl urmează pe Cristos? În acest caz, ea poate ca prin urmarea sinceră a Domnului, chiar dacă a fost nevoie ,,să-l părăsească” pe soțul ei nemaiputând merge împreună pe aceeași cale a neascultării, să-l câștige la mântuire și să-l aibă ca conducător spiritual, protector spiritual și căluză spirituală. Dar chiar și în starea de necredință a soțului, femeia credincioasă îi va fi supusă, în toate aspectele vieții, soțului ei, mai puțin în cel moral și spiritual.
După ce se prezintă această schemă a autorității, Cuvântul, prezintă problema concretă care trebuie corectată în Corint: când un bărbat se roagă sau proorocește cu capul acoperit, își necinstește capul, adică pe Cristos; când o femeie se roagă sau proorocește cu capul neacoperit, își necinstește capul, adică soțul. În primul rând trebuie să admitem că ceea ce se spune, are de-a face cu închinarea publică, adică închinarea din Biserică. Dacă rugăciunea poate și trebuie să fie neîncetată și în orice loc (1Tesaloniceni 5:17; 1 Timotei 2:8), proorocia este o lucrare destinată zidirii Bisericii, deci este o lucrare publică (1Corinteni 14: 3,4).
În al doilea rând trebuie să admitem că substantivul ,,cap” cel mai probabil, se găsește aici cu două sensuri, atât cel literal, cât și cel figurat. Adică se vorbește o dată de capul fizic, iar a doua oară de autoritate. În al treilea rând, acoperirea, sau neacoperirea care este în legătură cu capul fizic, trebuie înțeleasă tot în mod literal, adică a avea ceva pe cap.
Dar acum se ridică întrebarea: de ce un bărbat evreu, care s-a închinat la Templu și la sinagogă cu capul acoperit, le spune celor din Corint că dacă se închină în public cu capul acoperit îl necinstesc pe Cristos? Oare aceasta necinstire are de-a face cu Dumnezeu sau cu oamenii? Adică de felul cum percep oamenii dintr-o anumită cultură felul închinării. Cel mai plauzibil este să înțelegem că pentru oamenii de atunci și de acolo, era un motiv de batjocură la adresa dumnezeului care primește o astfel de închinare cu capul acoperit al bărbaților. Dar cel mai grav era că într-o asemenea situație, erau și o piedică pentru mântuirea acelor oameni, ceea ce era inacceptabil pentru Pavel (1Cor. 10:33). Se pare că bărbații au înțeles asta și nu cu ei se luptă Apostolul de data aceasta, ci cu femeile. O femeie care se închină în adunare cu capul neacoperit, își necinstește bărbatul. Și o femeie care-și disprețuiește bărbatul, care-l necinstește în fața celorlalți, care-i face rușine și nu cinste, o astfel de femeie nu se află la locul său și în rolul pe care le-a primit de la Dumnezeu. O astfel de femeie nu poate spune copiilor ei urmați-mă pe mine căci și eu îl urmez pe Cristos.
În continuarea textului, sunt prezentate argumentele unei astfel de afirmații.
1. Argumentul cultural (v. 5b-6)
Se pare că în acea vreme, în acel loc, femeile rase pe cap, tunse sau neacoperite, nu aveau cea mai bună reputație. Într-o predică din acest text, de pe situl www.ib_ro.org, Beniamin Fărăgău, prezintă două citate din antichitate care ilustrează această realitate. Primul este un citat din Aristofan unde scrie că ,,mama unui copil nelegitim, trebuie să fie rasă pe cap”. Al doilea este un citat din Tacitus în care se spune că ,,soțul unei femei prinse în adulter trebuie să o tundă...” Se pare că Pavel în bășcălie scrie ,, Dacă o femeie nu se învăleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învălească.” Care s-ar traduce cam așa: ,,dacă nu vă înveliți, atunci tundeți-vă, sau radeți-vă, că oricum în fața oamenilor arătați ca niste femei adultere.”
Avem aici două feluri de femei total diferite: unele sunt prostituate și adultere, celelalte sunt credincioase, care vor să-I slujească Domnului. Dar după felul cum se poartă, transmit același mesaj: dezonoare, nesupunere, fără autoritate.

2. Argumentul creației.
Prin felul în care Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, i-a făcut cu un loc și un rol special pe fiecare. Citind în cartea Genezei, înțelegem că bărbatul și femeia poartă împreună chipul lui Dumnezeu; că femeia a fost făcută din bărbat și pentru bărbat, pentru a-i fi un ajutor potrivit. Bărbații ar trebui să înțeleagă că au mare nevoie de ajutor și Dumnezeu li l-a pregătit pe cel mai bun. Din acest motiv tinerii trebuie să fie cu băgare de seamă spre ce se îndreaptă în căutările lor. Femeia ar trebui să înțeleagă că locul și rolul său sunt alături de soțul ei ca ajutor potrivit, atât în viața fizică dar cu atât mai mult în viața spirituală, sau mai bine zis în lupta spirituală.

3. Argumentul luptei spirituale.
Nu-mi place să bag vină traducerilor, dar se pare ca traducrea versetului 10, a fost încărcată cu prejudecata cu care s-a pornit din versetele 4 și 5, anume că femeia trebuie să aibă pe capul fizic o acoperire fizică. În această situație s-a tradus ,, De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.” Dar în textul grecesc, mesajul sună cam așa: ,,De aceea, femeia trebuie să aibă pe cap autoritate, din pricina îngerilor.” În felul acesta, mai degrabă ne ducem spre a înțelege că ceea ce se cere, este ca femeia să se pună sub autoritate. Dar la ce se referă textul atunci când este vorba de îngeri? Aici răspunsurile sunt diferite, după cum și substantivul îngeri desemnează trei feluri de ființe. În primul rând sunt îngerii buni care ,,tăbărăsc în jurul celor ce se tem de Domnul și-i scapă din primejdie”. Explicațiile ce se dau sunt în legătură cu rolul pe care-l au aceștia în viața credincioșilor. Adică îngerii, vin în ajutorul credincioșilor, le ascută rugăciunile pe care le duc înaintea lui Dumnezeu, îi apără pe credincioși, etc. În această situație explicațiile sunt că pentru a beneficia de aceste servicii femeile trebuie să fie învelite, pentru a fi recunoscute de îngeri. Dar dece au îngerii nevoie de semn în ce le privește pe femei, și de ce pot să-i recunoască pe bărbații credincioși fără un semn anume. Se pune de asemenea problema contextului în care observăm că se discută impresia ce o lasă femeile asupra oamenilor din jur în situația concretă a închinării publice. În al doilea rând, se explică îngerii ca oameni, adică mesageri care vin în Biserică să predice, să slujească. Se spune că aceștia ar putea fi ispitiți să păcătuiască, poftindu-le pe femeile neacoperite. În acestă situație ne punem problema caracterului, sau a lipsei de caracter de care dau dovadă mesagerii Evanghelie. Știm foarte bine că oameni de felul acesta, au fost și sunt printre slujitorii Bisericii, dar nu au avut nici o jenă de baticurile femeilor pe care le-au necinstit. În al treilea rând, în Biblie găsim o altă categorie de îngeri, și anume, cei căzuți. Înțelegând că aici Pavel face referire la aceștia, se păstrează cel mai bine unitatea textului, adică putem foarte bine să integrăm versetul 10 în tema principală a pasajului: supunerea față de autoritate.
În Isaia 14, ne este prezentat felul în care un arhanghel strălucitor, a ajuns să fie aruncat din prezența lui Dumnezeu. Motivul decăderii lui a fost că nu și-a respectat locul și rolul lui față de autoritatea lui Dumnezeu. Acesta a pornit o mare răzvrătire împotriva autorității implicând pe mulți dintre îngeri în această rebeliune. Astfel citim cuvinte precum cele din epistola lui Iuda vers 6 ,, El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” Citim de asemenea că oamenii îi urmează în exemplul lor: ,, Totuşi oamenii aceştia, tîrîţi de visările lor, îşi pângăresc la fel trupul, nesocotesc stăpânirea şi batjocoresc dregătoriile.”
Putem înțelege atunci că fiind vorba de nesupunere față de autoritate, îngerii sunt cel mai grăitor exemplu, și din pricina aceasta, să ne punem sub autoritate: bărbații sub autoritatea lui Cristos, femeile sub autoritatea bărbaților; să nu urmăm exemplul rău al îngerilor.
Și nu numai atât, ci trebuie să fim conștienți de lupta spirituală în care ne aflăm cu aceste ființe decăzute, care nu doresc altceva decât să ne târască în răzvrătirea lor. Dar atunci când bărbatul este sub autoritatea lui Cristos el este protejat, iar femeia când se află la locul ei sub autoritatea bărbatului, este protejată, este la adăpost. Când surorile din Corint au vrut să se lege de Cristos, dar să ocolească autoritatea soților lor, Pavel le spune foarte clar: veți ajunge în ghiarele diavolului.
Putem spune că din pricina acestor îngeri, femeia trebuie să aibă pe cap autoritate, să fie la locul și în rolul ei, sub conducerea bărbatului. Pentru că autoritate înseamnă, dragoste, protecție, grijă, călăuzire.

4. Argumentul unirii în Cristos (v.11, 12)
Unitatea nu se va realiza niciodată fără supunere, fără a rămâne la locul și în rolul hotărât pentru noi de Dumnezeu. Noi ca bărbați și femei suntem egali chiar dacă avem roluri diferite. Important este să ne cunoaștem, să vorbim, să ne înțelegem și să ne ajutăm unul pe altul să ne împlinim menirea.

5. Argumentul bunului simț. (v.13-15)
Acesta este legat de argumentul cultural. Buna cuviință, bunul simț, rușinea, toate au de-a face cu purtarea noastră în mijlocul oamenilor cu care trăim; potrivit culturii în care trăim.
Potrivit culturii lor, o femeie care nu-și poartă podoaba dată de Dumnezeu, ci se tunde, era o femeie fără rușine, fără cuvință, o femeie dezonorată. Dar o femeie neacoperită, nu era mai bună ca cea tunsă ori rasă. Era tot o femeie fără onoare.

Concluzii

1. Problema în discuție, subiectul central al pasajului, este principiul autorității, supunerea față de autoritate, rămânerea în locul și rolul în care am fost așezați de Dumnezeu.
Acoperirea capului, este un aspect secundar, este forma, felul în care femeile din Biserica din Corint își cinsteau sau nu bărbații lor. Ele participând în adunare dezvelite, arătând ca niște femei stricate, îi necinsteau pe bărbații lor. Făcând astfel, nu împlineau principiul supunerii.
2. Astăzi, în cultura noastră, în vremurile, și locul în care trăim, nu are importanță, dacă femeia are batic pe cap sau nu are, deoarece nu se poate spune azi despre ofemeie fără batic că arată ca o stricată. Femeia nu trebuie să-și acopere capul, din același motiv pentru care nu ne îmbrăcăm ca oamenii de atunci, sau nu ne deplasăm cu măgarul, etc. Nu contează dacă femeia are ceva pe cap sau nu, important este dacă femeia cu batic, sau fără batic se află la locul ei , în rolul încredințat ei de Dumnezeu: să fie sub autoritatea și protecția spirituală a bărbatului și să-i fie ajutor potrivit în toate lucrurile, mai ales în lupta spirituală.
3. Astăzi, mai mult ca niciodată, Biserica se confruntă cu această problemă, atât din vina bărbaților, cât și din vina femeilor. Bărbații nu-și câștigă autoritatea cu dragoste, iar femilor le este greu să se supună soților, într-o lume în care valorile nu sunt tocmai potrivite cu familia, cu dependența, cu ascultarea și cu supunerea.
4. Femeile au un rol deosebit și foarte important. Ele ca ajutor potrivit au sarcina de a-i ajuta pe soții lor să rămână în credință, de a-i ajuta în lupta spirituală. Iar în cazul celor necredincioși, au harul de a-i aduce la credință, tocmai prin trăirea lor în ascultare în primul rând față de Domnul apoi față de bărbații lor.
,, Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentruca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere.” (1Petru 3:11-2)

În încheiere îl citez pe Beniamin Fărăgău care spune că ,,pentu a-ți atinge scopul în viață ai nevoie de un principiu și un exemplu. Principiul este supunerea față de autoritate, iar exemplul este Isus Cristos. La El vedem că supunerea nu este degradantă ci înălțătoare.”
,, Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. ” Filipeni 2: 5-11

Înălţarea Sfintei Cruci

Astazi mare sărbătoare in lumea crestină. Se sărbătoreşte înălţarea crucii pe care a murit Mântuitorul. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin a găsit într-un mod miraculos crucea Domnului Isus, iar Macarie, episcopul Ierusalimului a ridicat-o deasupra altarului din biserică, pentru a fi văzută de toată lumea şi toţi să se poată închina crucii.
Ori de câte ori mă aflu la un astfel de eveniment, nu pot să nu-mi pun câteva întrebări:
În primul rând mă întreb dacă ceea ce se spune este realitate sau doar legendă. Şi de multe ori constat ca un mic sâmbure de adevăr este învelit într-o mulţime de mituri şi legende. Nici sărbătoarea de astăzi nu face exceptie. Pentru mulţi priteni ai mei, acest fapt nu are nici o importanţă. Dar pentru mine este deosebit de important, deoarece, creştinismul fiind o credinţă a Adevărului, nu pot accepta ca adevărul să fie amestecat cu minciuna; dar de multe ori adevărul nici nu se mai zăreşte în marea adunătură de adăugiri. Ce mă îngrijorează cel mai tare este că mulţi oameni nu mai acceptă credinţa, din cauză că nu pot face deosebire între adevăr şi legendă. ,,Dacă Moş Crăciun nu există, nici Isus nu există".
În al doilea rând îmi pun problema dacă semnificaţia pe care o dăm astăzi evenimentului, este cea care reflectă punctul de vedere biblic. Mă gândesc cum se armonizează felul în care Domnul Isus vorbeşte despre cruce, cu modul în care este cinstită astăzi crucea. ,,Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Matei 16: 24). Oare n-a devenit crucea doar un obiect de superstiţie? Oare acea putere pe care o atribuie apostolul Pavel crucii (1 Corinteni 1:18), este pentru mine puterea de a fi o făptură nouă, sau doar o putere pe care încerc s-o pun în slujba mea prin diferite practici?
În al treilea rând mă gândesc dacă Dumnezeu este sărbătorit. Sau ce dumnezeu sărbătorec? Este sărbătoarea o ocazie de a-i mulţumi Bunului Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul nostru? Sau ţin sărbătoarea de frică să nu fiu pedepsit de un dumnezeu răutăcios. Vă spun sincer, că cei mai mulţi creştini din jurul meu se poartă aşa. Pentru ei sărbătoarea înseamnă că nu au voie să lucreze, să nu-l supere pe Dumnezeu. în schimb, este permisă orice destrăbălare.
Pentru mine este foarte important ca toate credinţele, obiceiurile şi sărbătorile să fie potrivite cu Adevărul. Astfel, consider că este binevenită sărbătorirea Crucii. Dar Crucea să fie cinstită prin participarea mea la moartea şi învierea Domnului Isus Cristos, adică moartea pornirilor păcătoase şi primirea puterii lui Dumnezeu pentru o viaţă plăcută Lui. Şi să nu uităm că mântuirea noastră nu este posibilă fără Cruce, deoarece, pe Cruce, Mântuitorul s-a lăsat pedepsit în locul meu şi în locul tău, pentru ca eu şi tu să fim achitaţi şi să primim viaţa veşnică. Cu profundă reverenţă mă închin Dumnezeului crucificat şi înviat!

Cât costă un loc în Cer?

Recent am participat la o înmormântare, unde am văzut ceva care m-a pus tare pe gânduri. Persoana decedată ţinea în mână o batistă frumos pliată, din care se zăreau câteva bancnote de 10 lei şi o lumânare. Părea a fi o persoană elegantă şi stilată, care aşteaptă răbdătoare la un ghişeu, pentru a plăti o factură.
Sunt atât de impresionat de această imagine, încât, deşi au trecut deja câteva zile, nu pot să nu mă gândesc la semnificaţia (cu siguranţă există o semnificaţie religioasă) acestui obicei. Nişte întrebări se ridică în mintea mea în mod obsesiv:
1. Ce avem de plătit după ce trecem din această lume? Trebuie oare să ne plătim locul în Cer? Sau este vreo taxă de trecere sau de intrare? Dar cum se face că bogatul despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelie, n-a putut lua locul săracului Lazăr?
2. Dacă este ceva de plătit, atunci care este preţul exact? Sincer, dacă mi se cere să plătesc cu bani mântuirea mea, mă sperie gândul că nu ştiu preţul. Să fie diferenţiat după posibilităţi? Dar dacă este aşa, cine mă poate asigura că sunt primit cu suma de care dispun?
3. Ca unul care aştept de la Dumnezeu o lume mai dreaptă, îmi pun problema dacă nu cumva şi dincolo întâlnim aceeaşi nedreptate şi corupţie. Tot banii să dicteze şi acolo?
Înţeleg din Evanghelie că un aspect esenţial al mântuirii, este Răscumpărarea. Această răscumpărare mă încredinţează că darul mântuirii este gratuit pentru toţi cei care-l primesc. Cu toate acestea nu este un lucru ieftin, ci este gratuit pentru că Domnul Iisus a plătit pentru mine. Atunci ce mai rămâne de plătit?
Am făcut o vizită unor prieteni în Suedia. Am luat bilet pt. avion până la Stocholm, dar nu am putut să iau pentu o altă cursă, ce trebuia să mă ducă de aici mai departe. Prietenii mei au cumpărat biletul în Suedia şi mi-au comunicat ca în Stocholm, să mă prezint la un anumit ghişeu, pentru a ridica biletul. Eram în imensul aeroport, străin şi fără bani, doar cu încrederea în prietenii mei. Deşi am avut emoţii, am primit biletul care nu m-a costat nimic pe mine, dar care a fost totuşi plătit de prietenii mei.
Aţi stat vreodată la un ghişeu fără a avea bani în mână, în buzunar sau pe card? Nu ai nici o şansă dacă nu vine altcineva cu banii pe care tu nu-i ai. Cred din toată inima că după ce voi trece dincolo, se va repeta ceea ce s-a întâmplat pe aeroportul din Suedia: voi primi mântuirea pe care a plătit-o Mântuitorul meu Iisus Hristos, şi pe care eu n-am cu ce o plăti!
V-aţi întors vreodată de la casa unui magazin pentru că nu aţi avut destui bani să plătiţi lucrurile de care aveaţi nevoie? Mă tem că mulţi vor fi respinşi de Cer deoarece nu le ajung ,,banii" să plătească.
Ce părere aveţi?

,,Să moară dracu' din mine"

Astăzi mă preocupă un aspect al credinţei care este în sine unul negativ (dacă-i vorba de dracu, nu poate fi altfel). Adeseori suntem confruntaţi cu situaţii în care anumite persoane caută să ne facă rău. Ca şi creştini, de obicei, credem că în spatele omului se ascunde diavolul. De multe ori am auzit oameni care în circumstanţe banale au făcut remarci de felul acesta. Nu de mult, povestea cineva despre propriul copil care nu vroia să se culce: ,,s-a folosit diavolul de el ca să mă necăjească", spunea mama frustrată. Chiar mie mi se întâmplă ca atunci când mă simt agasat de o anume persoană, să încerc să o înţeleg ca victimă a diavolului pe care o foloseşte împotriva mea.
Am stat mult şi m-am gândit la aceste lucruri. Este adevărat că Satana vine să ne ispitească prin alte persoane (de exemplu de Isus Hritos se apropie prin Petru, Matei 16:21-23), şi totuşi orice rău ne-ar face, noi putem să rămânem integri. Spune Isus Hristos că teama cea mai mare pentru noi nu trebuie să fie cei care pot ucide trupul (Luca 12:4), ci cel care poate să piardă şi sufletul şi trupul (Luca 12:5).
Cred că ţinta diavolului nu este doar să ne lovescă din exterior, prin circumstaţe sau oameni, ci să pătrundă în sufletul nostru de unde ne poate distruge cu siguranţă. Mai periculoasă decât răutatea aproapelui meu, este propria mea răutate. Aşa că dacă Satana se foloseşte de răutatea semenului meu, îmi poate face mult rău, dar nu a câştigat. Scopul lui este atins când răutatea celuilalt, aprinde propria mea răutate. Aceasta este breşa prin care diavolul pătrunde în viaţa mea, iar din interiorul meu, întâi mă va distruge pe mine, iar după (sau în acelaşi timp şi în acelaşi fel), îi va distruge pe alţii.
Mămica de care pomeneam mai înainte, a trăit momente grele aşteptând ca pruncul să adoarmă, dar nu acesta a fost scopul diavolului. El a reuşit, atunci când femeia s-a lăsat pradă nervilor, revărsaţi asupra copilului.
Ideea este că nu pot lupta împotriva atacurile diavolului din exterior, dar mă pot împotrivi ca acesta să cucerească inima mea. Nu pot opri răutatea altora care se dezlănţuie împotriva mea, dar pot să lupt cu mine însumi ca ura, invidia, răzbunarea, etc. să nu pună stăpânire pe mine. ,,Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine!" scrie la Romani 12:21.
Este remarcabil mesajul adresat de Domnul Isus Bisericii din Smirna: ,,Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10). Avem aici revelat şi scopul pentru care Dumnezeu, deşi ne iubeşte, ne lasă uneori expuşi loviturilor: prin rezistenţa mea, diavolul să fie biruit şi făcut de ruşine. Se potriveşte ceea ce am citit pe blogul unui prieten: ,,există biruinţe care te umilesc şi înfrângeri care te înalţă!"
Este ştiut că dorinţa românului este să moară capra vecinului. Actorul Dan Puric povesteşte despre un copil, care atunci când a fost victima răutăţii unui vecin, a spus ,,dă Doamne să moară dracu din vecinul meu". Este întradevăr o rugăciune plină de înţelepciune, dar care nu rezolvă problema. Mai corect este să mă rog să moară dracu din mine!

catolic, ortodox, protestant, uniţi-vă!

Am întâlnit de mai multe ori în viaţă o situaţie penibilă, care dovedeşte cât de firavă este cultura noastră creştină, chiar pe pământul creştin românesc. Este vorba de nişte formulare birocratice care am fost nevoit să le completez uneori. La un anumit punct mi se cerea să-mi declar religia. Prima dată am scris că sunt creştin, dar mi s-a respins formularul, spunându-mi-se că este incorect, deoarece nu exista această religie. ,,Scrieţi ortodox, catolic, sau altă religie, dacă aveţi alta", mi s-a spus. După ce am îngânat câteva cuvinte, încercând să lămuresc situaţia, am renunţat, văzând că pe funcţionar degeaba încerc să-l lămuresc, că el n-are nici o vină şi nici nu-l interesează. El ştie după cum probabil a fost instruit, că la rubrica religie trebuie să apară: ortodox, catolic, reformat, baptist, penticostal, musulman, hindus, sau altceva. Numai cuvântul creştin nu are ce căuta acolo. Aşa că am scris şi eu ,,penticostal". Omul a fost mulţumit, eu am putul pleca să-mi văd de treabă, iar data viitoare când am completat formulare am fost cu lecţia învăţată: ,,la noi nu există religia creşină",...sau poate-i greşit formularul.

Adevărul este că printre alte religii se află şi religia creştină, iar în cadrul acestei religii se regăsesc mai multe culte, care sunt tot creştine. Putem astfel identifica cultul creştin ortodox, cultul catolic, cultele protestante (ca reformaţii şi luteranii) şi cultele neoprotestante (baptist, penticostal, creştin după Evanghelie, etc.). Nu inteţionez să scriu despre istoria fiecăruia, deşi ar fi deosebit de folositor. Ceea ce doresc, este să arat că atâta timp cât ne putem numi creştini, trebuie să înţelegem că avem nevoie unii de alţii, că trebuie să ne respectăm unii pe alţii pentru lucrurile comune pe care le avem şi chiar să fructificăm diferenţele dintre noi.

AVEM UN CREZ COMUN

Trebuie să recunoaştem că nu oricine îşi spune creştin este cu adevărat creştin. Există în cazul creştinismului un anumit cadru, o anumită măsură în limitele căreia trebuie să te situezi. Trebuie să fie ceva, o autoritate care să te autentifice şi să te recomande ca atare. Cele şapte sinoade ecumenice din primele secole ale erei creştine, care au avut ca rezultat o formulare concisă şi cuprinzătoare a credinţei, sunt extraordinare în scopul acesta. Cel mai reprezentativ este Crezul de la Niceea din anul 325, completat la Constantinopol în 381. Cred că este dificil să-ţi susţii poziţia de creştin fără a accepta toate articolele acestui crez deosebit. Ştiu că unii vor spune că autoritatea nr. unu trebuie să fie Biblia. Este adevărat. Dar ştim că Biblia este tratată şi interpretată diferit de grupările creştine (sau altele mai puţin creştine). Ceea ce ar trebui să înţelegem este că aceste crezuri vechi, nu fac altceva decât să ne interpreteze Sfânta Scriptură în modul corect, aşa cum au înţeles Evanghelia Domnului Isus Hristos cei care au trăit mai apoape de El decât noi.
Cred că de la acest nivel ar trebui să purtăm discuţii asupra a ceea ce se aseamănă şi ceea ce este diferit, de la un cult la altul. Personal am toată încrederea că asupra principiilor, a lucrurilor esenţiale, cădem de acord. Există şi diferenţe majore, dar am convingerea că acestea se vor lămuri pe măsură ce comunicăm unii cu alţii şi ne ascultăm unii pe alţii.

FIECARE ARE CEVA VALOROS, FOLOSITOR TUTUROR

Este bine şi spre folosul nostru să absorbim valorile celorlalţi. În cadrul creştinismului se disting cele trei mari direcţii: catolicismul ortodoxismul şi protestantismul (în care pot fi incluşi şi neoprotestanţii). La fiecare din acestea trei sunt puse în valoare aspecte care dacă sunt apreciate, aduc beneficii. La catolici găsim pus acentul pe universalitatea bisericii şi autoritatea apostolică; la ortodocşi se pune în valoare legitimitatea crezului şi a tradiţiei, iar protestanţii plusează cu autoritatea Cuvântului. Cred că ancoraţi în această ,,trinitate", putem rămâne fiecare distincţi, dar uniţi în chestiuni esenţiale.

AVEM NEVOIE UNII DE ALŢII

Dacă Biserica ar fi rămas din punct de vedere practic în limitele credinţei pe care o declara, atunci nu s-ar fi ajuns niciodată la schisme. Acestea au apărut datorită tendinţe umane de a ne perverti. Chiar dacă teoretic, declarativ, Biserica a rămas pură, practic, mai bine spus moral, Bierica a decăzut. Schismele au avut rolul de a sancţiona alunecările şi abuzurile. Biserica răsăriteană s-a separat de Roma datorită devierilor practice; Protestanţii au apărut ca reacţie la lipsa de evlavie din Bisericilor istorice. Ar fi bine de ştiut că Biserica Ortodoxă la ora actuală are un succes misionar extraordinar în America, pe pământ protestant, din aceleaşi motive. Lipsa de evlavie din Bisericile protestante, i-a determinat pe mulţi să caute spiritualitatea în Biserici răsăritene, unde au găsit ceea ce au pierdut protestanţii, anume trăirea practică a credinţei. Faptul că avem lângă noi alte culte, pe de o parte suntem determinaţi să stăm vigilenţi, fără a pierde valoarea practică a credinţei; pe de altă parte, slăbiciunile celorlalţi devin atuurile noastre. Alunecările Bisecii Catolice, au generat Reforma luterană, iar Reforma a determinat Biserica Catolică să iniţieze Contrareforma, adică propria ei reformă.
Am reţinut din cuvântarea unui preot ortodox că o credinţă ortodoxă (adică o credinţă corectă, dreaptă, teoretic, declartiv) trebuie să fie însoţită de o trăire dreaptă, o practică pe măsură. Ortodoxia trebuie să facă pereche bună cu ortopraxia.

Biserica Ortodoxă Română ar trebui să înţeleagă că protestanţii există pentru a umple golul din sfera aceasta practică. În timp ce în Bisericile Catolică şi Ortodoxă există o prăpastie mare între spaţiul sacru şi cel profan, neoprotestanţii caută să le apropie cât mai mult, nu profanând sacrul, ci sacralizând profanul.

Eu doresc să comunic punctul de vedere protestant, pentru a face cunoscută mai bine poziţia noastră faţă de crez, faţă de tradiţie şi faţă de diferite aspecte tensionate care provoacă multe dispute din cauza lipsei de comunicare.
Cred că nu este cazul să ne certăm între noi, ci prin discuţii serioase să scoatem în evidenţă frumuseţea credinţei noastre, care este ameninţată docmai datorită lipsei de cunoaştere.

despre credinta

Trăim vremuri în care necredincioşii sunt greu de găsit atâta timp cât cei mai mulţi oameni se declară credincioşi. Se pare că se potriveşte foarte bine ceea ce spunea Andre Malraux despre secolul xxi că ,,va fi religios sau nu va fi deloc". Aşadar dacă trăim în acest secol, trebuie să fim religoşi, să avem credinţă.Din acest punct de vedere nu avem nici o problemă, suntem oameni ai seculului acesta. Problema apare când constatăm că fiecare are credinţa lui. Atunci mă întreb, din multele credinţe, care este cea bună? Să fie oare toate bune în aceeaşi măsură?
Pentru a afla răspunsuri, trebuie să înţelegem în primul rând ce este credinţa.

CREDINŢA TREBUIE SĂ OFERE SIGURANŢĂ.

Credinţa nu este acea incertitudine pe care o exprim adesea când folosesc verbul ,,a crede". Vreau să spun că de cele mai multe ori când eu spun ,,cred", de fapt nu cred. Spun adesea ,,cred că mâine o să plouă", dar asta nu exprimă credinţa mea, ci dimpotrivă îndoiala. Există condiţii să plouă, dar tot aşa de bine s-ar putea să nu plouă. Când nu mă îndoiesc de un lucru, spun de obicei ,,sunt sigur". Această siguranţă trebuie s-o exprime de fapt credinţa, deoarece credinţa se poate explica prin lipsa îndoielii. ,,Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite" scrie în Biblia Bisericii Ortodoxe, iar Cornilescu traduce ,,credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite"(Evrei 11:1).

CREDINŢA TREBUIE SĂ SE BAZEZE PE INFORMAŢII DEMNE DE ÎNCREDERE.

Dacă cineva î-mi face o promisiune, pe lângă promisiunea propriuzisă care este informaţie, pentru a crede, am nevoie şi de informaţii despre cel care face promisiuea. Dacă este o persoană demnă de încredere, atunci credinţa mea în promisiunea făcută poate fi la un nivel ridicat, dar dacă am de-a face cu un om de neîncredere, credinţa mea va fi pe măsură. Dar este necesar să mai luăm în ecuaţie încă un element: cât de în măsură este persoana care face promisiunea (fie ea de încredere) să ducă la bun sfârşit ceea ce a promis. Pentru că dacă între timp apar anumite piedici independente de noi, atunci ceea ce am aştepta nu se va realiza. De exemplu, promit unui prieten că mâine la o anumită oră trec pe la el să-l ajut la o treabă. Deşi prietenul meu ştie că poate avea deplină încredere în mine, este posibil ca mâine să nu mă vadă, deoarece s-ar putea să fiu bolnav, sau să intervină ceva ce n-am prevăzut.
În domeniul religios eu doresc să găsesc acea sursă, care să-mi descopere pe Dumnezeul cel Atotpiternic şi demn de toată încrederea că tot ceea ce promite poate fi pentru mine SIGURANŢĂ.
Eu consider că cea mai serioasă sursă de revelaţie este Sfânta Scriptură. Poate cu altă ocazie o să prezint motivele. Citim în Sfânta Scriptură că aceea este adevărata credinţă care vine din auzirea Cuvântului lui Hristos, iar o astfel de credinţă nu va fi dată de ruşine (Romani 10:11,17).

Pentru a ne putea face o evaluare cât mai serioasă a credinţei, propun să privim puţin la felul în care Dostoievski, în romanul Idiotul, prezintă patru feluri în care oamenii se raportează la credinţă.
În primul rând este analizat ateul, necredinciosul. Problema acestuia este că toate răspunsurile pe care le dă cu privire la lume şi viaţă, ridică alte întrebări care rămân fără răspuns. Ateul nu crede, pentru că aşa a ales el să nu creadă, nu pentru că a găsit motive raţionale; motivele le ticluieşte ulterior.
Al doilea tablou prezentat de roman, este a unuia care vede pe mâna aproapelui său un ceas pe care şi-l doreşte. Pentru a pune mâna pe el, face planul, îl aşteaptă pe posesor la momentul potrivit, la locul potrivit, iar când acesta apare, îşi face semnul crucii, zice ,,Doamne-ajută" şi se aruncă asupra nefericitului.
A treia ilustraţie este o tranzacţie care are loc între un vânzător de obiecte religioase (cruciuliţe şi alte accesorii) şi un personaj al romanului. Vâmzătorul pretinde că sunt de aur deşi ştie că sunt de tinichea, iar cumpărătorul cumpără chiar dacă recunoşte şi el calitatea îndoielnică a metalului.
A patra imagine este a unei femei care ţinându-şi copilul în braţe, se bucură de primul surâs al acestuia. Cu adâncă evlavie ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru faptul că aşa cum ea se bucură când copilul răspunde cu surâs dragostei ei, tot aşa Dumnezeu se bucură când omul răspunde cu credinţă dragostei Lui.

Eu doresc din toată inima să am o astfel de credinţă, care să fie un răspuns la dragostea lui Dumnezeu descoperită în Scriptură prin lucrarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Probă şi motivaţie

De ceva timp, mă preocupă ideea de a-mi creea un blog, dar trebuie să recunosc că nu ştiu exact ce înseamnă. Am parcurs câţiva paşi (dar nu ştiu dacă i-am urmat bine şi pe toţi) pentru a proiecta acest blog, iar acum sunt tare curios ce se întâmplă.

Dorinţa mea este să-mi comunic gândurile, preocupările şi să vorbesc despre credinţa creştină, cu cât mai mulţi oameni interesaţi de acest subiect. Observ că deşi trăiesc în România, ţară majoritar creştină, foarte mulţi, în special tineri, sunt preocupaţi de alte religii. Nu este un lucru neapărat rău să studiezi şi alte credinţe, ci problema pe care o văd, este că se porneşte în această căutare de pe o poziţie greşită, anume că nu ne cunoaştem propria credinţă. În această situaţie, este foarte uşor să ignori lucruri de valoare oferite de credinţa noastră, şi să râvneşti la unele infeioare, găsite în alte religii. O să relatez o discuţie avută cu cineva, o persoană tânără, cultă în multe domenii, dar total incultă în ceea ce priveşte credinţa. Spunea că deşi este creştină ortodoxă, preferă unele religii orientale, deoarece în acestea găseşte speranţă pentru trup după moarte prin reîncarnare, spre deosebire de creştinism, care, spunea persoana respectivă, dă speranţă doar sufletului. M-am mirat că nu ştie că noi creştinii, avem seranţa că va fi o înviere în trup a tuturor celor morţi. Şi nu doar o înviere a vechiului trup, ci aducerea acestuia la o frumuseţe şi calitate superioare, numite ,,trupuri de slavă".

Intenţia mea este să fiu de folos celor ce caută, ca atâta timp cât avem o credinţă deosebit de valoroasă, să nu o dăm deoparte ca nefolositoare până nu o cercetăm. Este adevărat că uneori comoara credinţei este ambalată cu ambalaje respingătoare. Dar dând la o parte aceste lucruri ale intervenţiei omeneşti, vom găsi tot ceea ce avem nevoie pentru trup, suflet şi minte, atât aici în viaţa aceasta, cât şi în nemurire.

Cam atât de data asta deoarece m-a obosit deschiderea acestui blog.