luni, 12 ianuarie 2015

Poate un creștin să râdă de religie?


Evenimentele nefericite din Franța când în numele religiei au fost uciși oameni, au dat naștere la multe dezbateri în care s-au spus fel și fel de păreri. Dar eu mi-am pus întrebarea cum trebuie să mă poziționez ca și creștin, față de această temă. Am văzut că niște ziariști ai unei publicații de satiră și umor, au luat ca țintă a caricaturilor lor, principalele religii. Pe de altă parte, reprezentanți ai religiei musulmane, au considerat ca fiind de datoria lor să-și apere religia și dumnezeul. Aceasta m-a determinat să-mi pun problema în primul rând, dacă eu, ca și creștin, pot râde de religie (a mea, a ta, a altora), iar în al doilea rând, cum trebuie să reacționez când alții iau în râs religia mea.
O primă observație este că ( trebuie să recunoaștem), religia, oricare ar fi ea, oferă o mulțime de motive de râs. Începând de pe plaiurile noastre, unde unii își botează mașinile, până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, unde vaca se  balegă pe tine fără să-i poți băga de vină că-i sfântă, găsim suficiente motive de râs. Dar exemplele se pot lua din orice comunitate religioasă creștină sau nu, istorică sau mai nouă, conservatoare sau liberală.
Bineînțeles că fiind creștin, răspunsul la întrebările mele le caut în primul rând în Sfânta Scriptură. Așadar găsesc în Biblie situații în care religia este luată în râs batjocoritor? Ce ziceți de profetul Ilie? Atunci când îi provoacă pe slujitorii lui Baal să aducă jertfă fără să pună foc, iar dacă Baal este un dumnezeu adevărat să trimită el focul care să ardă jertfa. După ce aceștia strigă până nu mai pot după dumnezeul lor iată ce face Ilie: ,,La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei, zicând: „strigați mai tare, doar este dumnezeu! Poate că meditează sau este ocupat sau se află în călătorie; poate că doarme și se va trezi.” (1Regi 18:27 NTR)  Și profetul Isaia satirizează în mai multe rânduri  religiile păgâne care erau tentante pentru poporul Israel. Iată câteva exemple: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? Meşterul toarnă idolul, şi argintarul îl îmbracă cu aur, şi-i toarnă lănţişoare din argint. Iar cine este sărac, alege ca dar un lemn care nu putrezeşte; îşi caută un meşter iscusit, ca să facă un idol, care să nu se clatine.” (Isaia 40:18-19); „ Cei ce fac idoli, toţi Sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine. Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Iată, toţi închinătorii lor vor rămâne de ruşine, căci înşişi meşterii lor nu Sunt decât oameni; să se strângă cu toţii, să se înfăţişeze, şi tot vor tremura cu toţii şi vor fi acoperiţi de ruşine. Ferarul face o secure, lucrează cu cărbuni, şi o făţuieşte şi-i dă un chip cu lovituri de ciocan, şi o lucrează cu puterea braţului; dar dacă-i este foame, este fără vlagă; dacă nu bea apă, este sleit de puteri. Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, făţuieşte lemnul cu o rândea, şi-i înseamnă mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc, ca să locuiască într-o casă. Îşi taie cedri, goruni şi stejari pe care şi-i alege dintre copacii din pădure. Sădeşte brazi, şi ploaia îi face să crească. Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol, şi îngenunche înaintea lui! O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregăteşte o friptură, şi se satură; se şi încălzeşte, şi zice: „Ha! ha!” m-am încălzit, simt focul!” Cu ce mai rămâne însă, face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunche înaintea lui, i se închină, îl cheamă, şi strigă: „Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!” (Isaia 449-17).
Este de remarcat  că și Domnul Iisus râde de reprezentanții religiei iudaice din vremea aceea, și avem motive să credem că ce spune El, se potrivește și reprezentanților bisericilor creștine de astăzi. În Evanghelia după Matei, la capitolul 23 Domnul Iisus le face o caricatură de tot râsul preoților, fariseilor și cărturarilor. Îi numește șerpi, pui de vipere, morminte văruite care spală numai partea de afară a farfuriei, strecurând țâțarul, dar înghițind cămila. Fac totul ca să fie văzuți de oameni, le place să li se facă plecăciuni și să fie respectați. Deși pun sarcini grele pe umerii oamenilor ei nici măcar cu un deget nu vreau să le miște, fiind astfel acei preoți al căror cuvânt trebuie ascultat căci vorbesc din Scripturi, dar al căror fapte nu trebuie urmate (să faci ce zice popa, dar să nu faci ce face popa). Urmând exemplul Domnului, Apostolul Pavel, se adresează și el marelui preot  (care-l judeca după lege, în timp ce-l pălmuia împotriva legii) numindu-l „perete văruit.”
Așadar, mi se pare cât se poate de normal să râd de orice religie, atunci cănd mi se oferă motive de râs, pentru că se lucrează cu materialul clientului. Nu am nici o vină că râd, vinovați sunt cei care singuri se fac de râs.
Touși, până unde pot merge cu gluma. Dacă suntem creștini atunci știm că miezul credinței noastre este  să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Acest principiu de căpătâi, ne fixează limita (nu pot merge cu gluma spre blasfemie), dar ne fixează și scopul râsului de practicile religiase ale altora. Ilie râde de profeții lui Baal pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul; Isaia râde de idoli pentru ca oamenii să înțeleagă neputința acestora și zădărnicia închinării la lucruri făcute de oameni; Domnul Iisus râde de preoți ca ei și ceilalți să înțeleagă ridicolul în care se află și să se pocăiască; Noi putem râde de religia altora doar cu scopul de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă lipsa de sens a multora din practicile religioase și să se întoarcă la Adevăr și la Dumnezeu. „Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi Suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşerte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul şi marea, şi tot ce este în ele” spunea  Pavel celor care au vrut să-i aducă închinare (Faptele Apostolilor 14:15).
Dar ce pot face eu ca și creștin, atunci când religia mea este batjocorită și luată în râs?  În primul rând trebuie să-mi pun întrebări, dacă nu cumva se râde de mine pe bună dreptate. Poate singuri ne facem de râs. Dacă revenim puțin la evenimentele de la care am pornit, nu am văzut pe nimeni preocupat de motivul pentru care caricaturiștii fac ceea ce fac și așa de mulți oameni privesc, citesc și râd de acestea. Probabil că oamenii s-au săturat de mii de biserici care zic dar nu fac. Poate că prea adesea religia îi trimite pe oameni să strige la Dumnezeu să le rezolve probleme pe care ar trebui să le rezolve biserica. Durerea este că atunci când eu mă fac de râs, îl atrag în batjocură și pe Dumnezeul meu. În al doilea rând trebuie să mă delimitez de orice haz care întrece limita blasfemiei și a bunului simț și dacă se poate să atrag atenția celor implicați de răul pe care-l săvârșesc, nu pentru a nu fi eu jignit, ci pentru a scăpa ei de păcat.
Nu cred că este treaba mea sau treaba cuiva să-i ia apărarea lui Dumnezeu. Tatăl lui Ghedeon, are o replică măreață atunci când unii se consideră îndreptățiți să-l apere pe zeul Baal. „Ioas a răspuns tuturor celor ce s-au înfăţişat înaintea lui: „Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor? …Dacă Baal este un Dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărîmat altarul” (Judecători 6:31).
Un dumnezeu pe care trebuei să-l apere și să-l răzbune oamenii, este într-adevăr un dumnezeu de tot râsul.
În concluzie, pot spune că atâta timp cât religia îmi oferă motive de râs, pot râde r. Dacă n-aș face-o, aș fi un ipocrit. Dar pentru că fiind creștin, tot ce fac trebuie făcut cu dragoste, o să râd pentru a atrage semenilor mei atenția asupra ridicolului credinței lor, având ca limită bunul simț, ferindu-mă de blasfemie .
Dar mai am o problemă. Oridecâte ori găsesc ridicolul, subiectul de satiră din religie, nu pot răde, că-mi vine să plâng.


luni, 13 octombrie 2014

Bine și rău de Sfânta Parascheva


Cuvioasa Parascheva sau Sfânta Vineri

Pildă de credință, exemplu de urmat, încurajare pentru viața spirituală în această lume materialistă și imorală, speranță că și copii noștri pot alege să-L slujească pe Domnul Isus, în ciuda tentațiilor din lumea aceasta.

S-a născut în anul 1025 într-o familie creștină înstărită, în localitatea Epivat (astăzi Boiados sau Selim-Pasa în Turcia). Se spune că încă din copilărie a fost atrasă de lucrurile spirituale, având o mare dorință să facă fapte bune, ajutându-i pe săraci. Când familia îi aranjează căsătoria, ea refuză să se căsătorească, apoi se călugărește. Din mănăstire pleacă într-un pelerinaj în Palestina, dar la porunca unui înger se întoarce acasă. Pe drumul de întoarcere în anul 1050, moare pe corabia cu care călătorea și este lăsată de marinari la malul mării unde o găsește un călugăr. Potrivit altor surse mai trăiește încă doi ani în cetatea natală. Oricum de aici înainte începe istoria moaștelor sfintei Parascheva, iar variantele sunt multe și diferite. Se spune că moaștele au ajuns pe teritoriul țării noastre în spre sfârșitul secolului paisprezece, fiind cumpărate de Mircea cel Bătrân, apoi ajung la sârbi, apoi la Constantinopol, de unde în 1641 sunt iarăși cumpărate de Vasile Lupu și aduse la Iași. Mai mult vezi aici: http://www.revistamagazin.ro/content/view/11303/7/ și aici http://www.crestinortodox.ro/religie/moastele-sfintei-parascheva-126667.html

Noi, ca Biserică neoprotestantă, nu credem în cultul moaștelor și considerăm că este o practică religioasă nepotrivită, chiar împotriva Evangheliei. În Sfintele Scripturi la a doua carte a împăraților, la cap. 13, vers. 20 la 22, citim că din întâmplare, un om mort a ajuns în contact cu trupul prorocului Elisei și a înviat. Chiar dacă noi credem că este o întâmplare adevărată, nu avem  nici o dovadă că a fost o situație repetabilă. Pe deasupra nu găsim nimic despre practica aceasta în cuvântul Domnului Isus și nici în cuvântul apostolilor. În Faptele Apostolilor citim că atunci când creștinii mureau, erau pur și simplu îngopați, fără a se aștepta ceva de la trupurile lor moarte. Iată care sunt principalele argumente pentru care Sfânta Scriptură nu ne încurajează spre  acte religioase pe care le vedem practicate astăzi.

1. Starea omului după moarte. Știm că moartea este o despărțire a sufletului de trup. Sufletul creștinului se duce la Dumnezeu, iar trupul rămâne în starea de putrezire, de ocară, de neputință, până la înviere (Filipeni 1:23; 1Corinteni 15.42, 43). Din binecunoscuta pildă a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, înțelegem că intervențiile după moarte, rămân fără nici o valoare. Apostolul Pavel, în ultima sa epistolă vorbește despre lucrarea sa ca fiind isprăvită, și odată cu moarte mai așteaptă doar răspltătirea pentru ce a lucrat cît timp a fost în viață. Nu ne dă nici un indiciu despre ce va face pentru noi după moarte. Ce a avut de făcut, a făcut (2Timotei 4:7).

2. Învățătura Scripturii despre rugăciune. Încă din Rugăciunea „Tatăl nostru” suntem învățați să ne rugăm Tatălui. În toată Scriptura, nu găsim decât rugăciuni adresate direct lui Dumnezeu. Domnul Isus și apostolii ne-au îndemnat să ne rugăm Tatălui, în Numele Domnului Isus Hristos, El fiind singurul Mijlocitor între Dumnezeu și noi oamenii (Ioan 14:13,14; 1Timotei 2:5). Este adevărat că noi trebuie să ne rugăm unii pentru alții și pentru toți oamenii, dar rugăciunile noastre le facem atât cât suntem în viață, și pentru oameni care sunt încă în viață. Ne mai spune Cuvântul că trebuie să ne rugăm prin Duhul Sfânt, astfel, suntem încredințați că rugăciunile noastre sunt starea noastră de vorbă cu Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Nimic nu se poate interpune între noi și Cel Sfânt.

3. Evanghelia încurajează la o relație personală cu Dumnezeu. Primele cuvinte ale Domnului Isus către oameni au fost „veniți la mine”, iar printre ultimele Lui cuvinte consemnate în Scripturi sunt acestea: „iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” Este absurd ca odată ce Dumnezeu ne dă așa o mare favoare, să venim la El personal, oamenii caută fel și fel de căi ocolitoare. Noi avem siguranța că „îndrăzneala pe care o avem la El, este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” (1Ioan 5:14) „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16). Trebuie specificat că dezvoltarea unei relații personale cu Dumnezeu nu exclude relația cu biserica locală și nici cu cea universală, dimpotrivă, când te poziționezi corect față de Domnul Isus, ești în cea mai bună relație cu ceilalți. Domnul ilustrează această realitate prin pilda Viței de vie. „Eu sunt Vița, iar voi sunteți mlădițele.” Dacă fiecare mlădiță se găsește în Viță, atunci este în relație și cu celelalte. În legătură cu biserica de pe pământ, noi trebuie să ne rugăm unii pentru alții, să ne învățăm unii pe alții, să ne încurajăm unii pe alții, să ne iubim unii pe alții, să ne iertăm unii pe alții, să ne ajutăm unii pe alții. În legătură cu cei care au murit, ei trebuie să fie pentru noi lecții de credință, exemple de urmat și încurajare că dacă ei au putut să rămână credincioși până la moarte și noi putem (Evrei 11, 12:1, 13.7).

Așa că noi, cu ocazia acestei sărbători, dorim să luăm exemplul aceste tinere care l-a slujit pe Dumnezeu și semenii ei, și să facem la fel. Să ne încurajăm pe noi și pe copiii noștrii că așa cum Parascheva, tânără fiind, a luptat să câștige veșnicia, și noi putem să privim cu nădejde spre Împărăția lui Dumnezeu și să nu ne lăsăm îngenuncheați de materialismul și decadența morală a lumii în care trăim. Doamne ajută!  

vineri, 14 februarie 2014

De ce-s supărați reprezentanții BOR pe Ziua îndrăgostiților



Ca în fiecare an, reprezentanții Bisericii ortodoxe au trecut la atac împotriva acestei sărbători „de import” cum zic ei, căutând să demonstreze că-i o mare nenorocire pentru nația noastră creștină de dinainte de Hristos. Am citit și eu câteva din cele spuse și am observat care sunt argumentele prin care încearcă să combată Valantine s day. În primul rând se vorbește despre caracterul de legendă al sărbătorii, prin faptul că povestea care stă în spatele acesteia nu corespunde cu adevărul istoric al vieții sfântului Valentin. Dar eu mă întreb dacă românii au vreo sărbătoare care să nu aibă în spate o sumedenie de mituri și legende. În al doilea rând se vorbește de caracterul comercial al sărbătorii, de parcă există vre-o sărbătoare în România din care să lipsească aspectul comercial chiar și în biserică. Probabil este singura sărbătoare în care biserica nu încasează nimic. În al treilea rând se acuză imoralitatea care este asociată  în unele situații acestei sărbători. Să-mi fie cu iertare, dar nu i-am văzut supărați pe preoți pentru imoralitatea care însoțește în general sărbătorile ortodoxe. Nu există praznic la români care să nu fie  pretext pentru destrăbălare. Sau numai de Valatine s Day există cupluri care n-au trecut pe la altar? Nu au cununat chiar preoții ortodoxi cupluri care au divorțat în câteva luni? Nu sunt destui contribuabili importanți ai bisericii cununați și divorțați de câteva ori și nu de ziua îndrăgostiților, ci în sfintele biserici? Iată că toate aceste nenorociri care însoțesc sărbătoarea aceasta sunt prezente în toate sărbătorile fie ortodoxe sau nu.   
Dar alta este durerea lor. O sărbătoare neortodoxă a devenit mai atractivă pentru români decât sărbătorile ortodoxe. Asta-i problema lor. Și pentru că așa știm noi românii, mai bine să omorâm capra vecinului să rămână a noastră ai mai frumoasă, decât să ne ocupăm de capra noastră să o întreacă pe a vecinului. Biserica ortodoxă ca întotdeauna, duce o luptă nedreaptă. În loc să-și vadă propriile probleme și să se ocupe de proprii lor credincioși într-un mod constructiv, aruncă cu acuze spre alții. Am citit un articol în care autorul, un preot ortodox propunea ca familia, școala, mass-media autoritățile , să depună eforturi pentru a promova valorile ortodoxe. Dar nu zice nimic de treaba lor, a bisericii, a preoților. De ce să le facă alții treaba?


Am întâlnit chiar poziții îngrijorătoare pentru libertarea religioasă și chiar libertate în general. Pe saitul creștinortodox.ro,  autorul articolului se uită cu lăcomie la măsurile pe care autoritățile ruse le-au luat pentru a se apăra de invazia străină a dragostei.

„Iata, spre exemplu, reactia autoritatilor ruse fata de sarbatoarea „Valentine's Day”, din anul acesta, redau stirea aparuta pe agentiile de presa acum cateva zile : Guvernul regiunii ruse Belgorod a anuntat ca interzice orice forma de a sarbatori in spatii publice de Valentine's Day, pentru ca aceasta sarbatoare "contravine culturii rusesti". "Suntem impotriva sarbatorilor catolice in regiunea noastra, unde 97% din populatia locala este ortodoxa", a spus Nikolai Bezlutski, membru in administratia regiunii Belgorod, citat de Ria Novosti. Oficialul a precizat insa ca fanii Valentine's Day pot sarbatori in intimitate, nicidecum in spatiul public. De asemenea, nici o petrecere nu va fi organizata la Universitatea Belgorod, care va celebra pe 15 februarie "ziua tinerilor ortodocsi", a declarat purtatorul de cuvant al universitatii, Alexandrei Pyj. Intr-un document intitulat "Masuri pentru asigurarea securitatii spirituale a regiunii Belgorod", autoritatile locale au hotarat "sa nu autorizeze petrecerile de Sfantul Valentin si de Holloween in obiectivele culturale, educative si alte administratii orasenesti si departamentale din aceasta regiune". http://www.crestinortodox.ro/religie/valentine-day-sarbatoarea-indragostitilor-123694.html

Ce să mai zicem. Pe curând să avem și noi „măsuri pentru asigurarea securității spirituale” ca să poată sta liniștiți preoții ortodoxi și de ziua îndrăgostiților.




sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Tradiția creștină

Tradiția creștină sau tradiția bisericii este unul din subiectele fierbinți care produc tensiuni între credincioșii bisercilor istorice (catolică și ortodoxă) și credincioșii bisericilor protestante sau neoprotestante. De multe ori am observat că adevărata problemă nu o reprezintă înțelegerile diferite asupra subiectului, ci tocmai faptul că nu se înțelege poziția celorlalți, dar nu există nici o înțelegere clară a propriei poziții.
Această discuție pleacă de la pasaje evanghelice în care ni se prezintă realitatea că evreii din vremea Domnului Isus, au ajuns să dea importanță mai mare datinilor strămoșești decât Sfintelor Scripturi, lucru condamnat de Mântuitorul. Conștienți de acest adevăr, trebuie să înțelegem că ce au făcut ei, putem repeta și noi, ceea ce justifică încercarea bisericilor evanghelice de a lua ca autoritate în credință șii practică doar Biblia. Dar pe de altă parte, se observă că există și în aceste biserici, practici care au caracter de datină, specifică fiecărui grup confesional în parte. Atunci este corect să condamnăm tradițiile altora, în timp ce noi le practicăm liniștiți pe ale noastre? Mai mult, adesea se aruncă blamul asupra unor aspecte ale tradiției din bisericile tradiționale, care sunt corecte din punct de vedere biblic (crezurile de exemplu). Bisericile istorice la rândul lor acuză bisericile neoprotestante de erezie, pentru că se abat de la tradiția strămoșească, chiar dacă în chestiuni teologice esențiale acestea mărturisesc un crez corect  (Sfânta Treime, Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, doctrina mântuirii, etc.).
Doresc să vă ajut să înțelegeți că nu tot ce a dăruit istoria bisericii este de lepădat, că fiecare suntem parte a unei tradiții, dar atunci când analizăm totul prin Cuvântul Sfânt, lăsat de tradiția bisericii creștine, găsim lucruri adevărate, demne de a fi apreciate și acceptate, precum și aspecte care nu au o valoare susținută de Sfânta Scriptură.

 În pasajul evanghelic de la Matei capitolul 15, versetele 1 la 20 (precum și la Marcu 7:1-22), Domnul Isus are o controversă cu liderii religioși pe marginea tradiției, apoi, le dă oamenilor o învățătură în legătură cu subiectul acesta, iar în cele din urmă, se asigură că ucenicii au înțeles lecția despre acest subiect.

Ca ucenici ai Domnului Isus, care ne aflăm la o distanță considerabilă în timp de vremea în care Isus Hristos a fost în trup printre oameni, ar trebui să înțelegem bine cum să ne raportăm la tradiția creștină. Să avem grijă să nu facem aceeași greșală pe care au făcut-o iudeii, punând mai presus tradiția decât Sfânta Scriptură. Dar nici să nu disprețuim tot ceea ce istoria creșnitismului a dăruit de-a lungul secolelor.
În textul biblic, ni se spune că de la Ierusalim, centrul religios al iudaismului, au venit niște farisei și cărturai, care, observând activitatea Domnului și a ucenicilor, au constatat că ucenicii nu respectă  ritualul tradițional de spălare a mâinilor. Nu era vorba de spălarea în scopul igienei personale, ci un ritual pe care evreii au început să-l practice la un moment dat, iar cu timpul a devenit regulă religioasă obligatorie. La acuzația acestor lideri religioși, Domnul Isus le răspunde: „Dar voi, de ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?”

Ce este tradiția sau datina

Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, tradiția este „ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe, care se statornicesc istoricește  în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și se transmit din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social, trăsătura lui specifică”; datina, sinonim pentru tradiție este „obicei sau deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni.”

Tradiția evreiască cuprinde diferite interpretări ale legii, care cu timpul au devenit reguli considerate foarte importante. Acestea erau transmise pe cale orală până în jurul anului 200 după Hristos când au fost cuprinse într-o colecție de datini numită Mișna[1].

Tradiția creștină

Când citim texte biblice ca Evanghelia după Luca 1:1-4 sau 1Corinteni 15:1-4, nu putem să nu observăm că scriitorii vorbesc despre ceva ce au auzit și au primit ei înșiși (la început oral, ulterior în scris), apoi au căutat să transmită mai departe întocmai, lucruri care sunt esențiale pentru mântuire și necesită păstrarea și transmiterea exactă a acelor adevăruri. Putem spune că Evanghelia însăși este parte a tradiției creștine. Noi nu putem afirma pur și simplu că nu avem nimic de-a face cu tradiția. Când facem afirmații ca „Sola Scriptura”, urmăm de fapt o tradiție, tradiția reformei. Noi credem că există o tradiție fidelă mărturiei apostolice și implicit Scripturii, dar există și o tradiție care nu este întocmai în armonie cu adevărurile Sfintei Scripturi. Chiar și Biserica Ortodoxă vorbește de Tradiția cu „T” mare și alte tradiții[2].

Tradiția Scripturii sau tradiția biblică este ceea ce ne spune Cuvântul inspirat, revelația lui Dumnezeu, făcută cunoscută prorocilor și apostolilor, care au transmis-o prin viu grai, apoi în scris și a rămas până astăzi norma pentru credință și trăire creștină.
Această tradiție biblică cuprinde: 1. fapte cu privire la Domnul Isus (Luca 1:1-4, 1Corinteni 11:23, 15:1-4); 2. semnificația acestora pentru noi oamneii (Romani 1-8, Galateni, 1Cor. 15 unde ne prezintă semnificația învierii Domnului, și multe alte pasaje); 3.modul de viață care decurge din acestea (Efeseni 4:20, 21, etc). Putem spune că este vorba despre ceea ce Iuda numește „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda v.3).

Tradiția din afara Scripturii cuprinde cuprinde: 1. diferite interpretări date de oameni Scripturii, interpretări care pot fi mai mult sau mai puțin aproape de adevăratul sens al Bibliei. Acestea au dus apoi la dogme, mai mult sau mai puțin aproape de adevărul Scripturii. Unele sunt comune bisericilor creștine, altele, dimpotrivă, le diferențiază; 2.practici care s-au statornicit cu timpul în viața credincioșilor și a bisericilor; 3.credințe, practici și obiceiuri moștenite din surse necreștine.

Fiecare biserică creștină, prin tot ceea ce crede, mărturisește și face, urmează o tradiție apostolică, consecventă cu învățătura Bibliei, dar și o tradiție care nu este întocmai fidelă adevărului Scipturii. Pentru a nu ajunge să cădem în aceeași greșală ca evreii, punând mai presus tradiția decât Scriptura (Matei 15:3, Marcu 7:8), noi, creștinii de astăzi, ar trebui să discernem între cele două, cu atât mai mult cu cât înțelegem că de rămânerea noastră în adevărul încredințat depinde mântuirea noastră (1Cor. 15:2, 2Timotei 3:14-17).

„Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.”
„Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Apostolul ne avertizează solemn că este vital să evaluăm lucrurile pe care le auzim și să nu primim nimic care poate altera adevărul Evangheliei (Galateni 1:8). Chiar sfinții părinți ai bisericii care au avut un rol crucial în apărarea adevărului Evangheliei, au susținut și au dat îndemnuri asemănătoare. Sfântul Atanasie, cel care a dus lupta pentru adevăr cu erezia ariană, și care a participat la formularea crezului de la Niceea în anul 325, despre care Dumitru Stăniloaie spune că a dat termenului „omoousios”  (Fiul de aceiași Ființă cu Tatăl), „o largă întemeiere biblică”[3], scrie în Scrisoarea către Serapion că el a scris „după credința apostolică predată nouă de părinți, neadăugând nimic din afară, ci ceea ce am învățat, am pus în scris, în acord cu Sfintele Scripturi.” Chiar îl roagă pe destinatar să-l ierte pentru cele în care greșește, iar acolo unde cele scrise nu se potrivesc cu Scriptura, să le îndrepte el însuși[4].

Ca și creștini suntem parte a unei tradiții în care se regăsesc credințe și practici potrivite cu Evanghelia, dar și credințe și practici care nu sunt întocmai consecvente cu adevărul Scripturii. Noi trebuie să putem discerne între cele două, încât niciodată să nu neglijăm lucrurile cu adevărat importante (biblice), de dragul celor mai puțin importante (nebiblice). Sau folosind chiar cuvintele Domnului Isus „să nu călcăm porunca lui Dumnezeu ca să ținem datina noastră”. 

Dar cum au ajuns iudeii să facă o asemenea greșală majoră? Pentru a înțelege trebuie să urmărim cele două situații expuse în text.

Primul caz, spălarea rituală a mâinilor înainte de masă. Potrivit cărții Leviticul capitolul 15, legea mozaică prezenta o serie de situații în care oamenii Legământului deveneau necurați. Acea necurăție dobândită în diferite circumstanțe, se transmitea prin atingere și altor persoane, contamina chiar obiectele cu care cei necurați intrau în contact, iar obiectele necurate transmiteau la rândul lor necurăția, către persoanele care le atingeau. În toate aceste situații curățirea se făcea prin spălare cu apă, atât a obiectelor cât și a persoanelor. Putem presupune că tradiția spălării are rădăcini aici. De teamă să nu se facă necurați involuntar, oamenii au considerat că nu strică să se spele mai des după principiul proverbului ,,cine s-a fript cu lapte, suflă și-n iaurt.” Cu timpul aceste practici s-au statornicit și au devenit reguli obligatorii (Marcu 7:3,4,8).
Al doilea caz. Domnul Isus, pentru a exemplifica, apelează la o altă situație în care ei puneau mai presus tradiția decât Scriptura. Este vorba de „corban” versus cinstirea părinților. Cinstirea părinților se regăsea între Cele Zece Porunci (Exod 20:12), dar de unde venea obiceiul de a închina anumite lucruri personale lui Dumnezeu? La Leviticul, capitolul 27, găsim câteva precizări legale despre acest subiect. Probabil că din dragoste pentru Dumnezeu unii au început să practice dedicarea unor bunuri personale Domnului. Cu timpul însă, această practică, a ajuns să fie folosită pentru sustragerea de la îndatoririle față de părinți. Dacă ar fi să ne imaginăm o situație similară în prezent, ne putem gândi la o persoană matură care își cumpără un automobil. Pentru că este singurul din familie care are mașină, părinții acestuia apelează deseori la el pentru a-i duce cu mașina într-o parte sau alta. De la un moment dat omul se satură să fie taximetristul familiei, și pentru că știe că lucrurile închinate lui Dumnezeu nu mai pot fi folosite decât în folos personal, merge la Templu și dedică mașina lui Dumnezeu. Acum are o scuză serioasă în fața solicitărilor părinților („ori cu ce te-ași putea ajuta l-am închiat lui Dumnezeu”), chiar pare un om religios și preocupat serios de problemele spirituale. „Scuze, dar îl iubesc prea mult pe Dumnezeu încât să mai am timp și pentru oameni.”

Uitându-ne la aceste două cazuri, observăm că există două aspecte care le caracterizează: 1. au o aparentă bază biblică. Cu siguranță că fariseii și cărturarii care s-au poticnit de spusele Domnului Isus, i-ar fi putut arăta că au de partea lor Legea; 2. neglijează principiile spirituale ale Cuvântului în favoarea formelor religioase. Astfel de la principii ca grija pentru curăția sufletului și a trupului, o moralitate înaltă, cumpătare în toate aspectele vieții, inimă curată, sinceritate și transparență, care răzbat din Legea lui Dumnezeu, au ajuns doar la spălarea trupului ca o formă religioasă de suprafață, fățarnică, dintr-o inimă murdară. De la fapte ale credinței din dragoste de oameni, au ajuns la o aparentă dragoste de Dumnezeu declarată cu gura, dar nedovedită cu fapta. Cuvântul lui Dumnezeu, a fost înlocuit de cuvântul oamenilor.

Cum să evităm această decădere periculoasă? Ce să facem pentru a nu ajunge oameni religioși, devotați tradițiilor omenești mai mult decât Cuvântului lui Dumnezeu?

În primul rând trebuie să apreciem tot ceea ce am moștenit din istoria bisericii, dar să evaluăm totul prin lumina adevărului Evangheliei. De exemplu, dacă luăm în discuție Crezul creștin, formulat la Niceea în 325, apoi completat la Constantinopol în 381, observăm că este în totalitate biblic. Chiar dacă întâlnim termeni care nu sunt luați neapărat din Biblie, aceste cuvinte exprimă în mod limpede adevărul Evangheliei. Tot ceea ce au urmărit episcopii adunați în primele sinoade ecumenice, a fost ca acele elemnte ale Evangheliei, de care depinde mântuirea noastră, să fie prezentate într-o formulă simplă, concisă, și imposibil de răsturnat de cei care încercau să denatureze Evanghelia. Dacă trecem peste secole și ne oprim la cel de-al șaptelea sinod ecumenic ținut tot la Niceea în anul 787, care a luat în dicuție disputa iconoclastă, vedem că deși concluziile sinodului au fost că ne putem închina lui Dumnezeu (adorare), închinându-ne icoanelor și moaștelor (venerare), argumentele care au dus la această hotărâre nu au fost de natură biblică, ci mai degrabă de natură lingvistică. Ioan Damaschinul, figura teologică centrală din acest sinod, a argumentat legitimitatea închinării la icoane pe diferența celor două cuvinte (adorare și venerare). Făcând această evaluare, nu nesocotim importanța sinodului. Putem observa că argumentele biblice care au fost scoase și discutate în dezbaterile sinodului, au dus mai degrabă și spre  concluzii care trebuie acceptate datorită temeliei lor biblice. De exemplu relația dintre Cuvânt și imagine susținută de afirmația din Evanghelia după Ioan „Cuvântul s-a făcut Trup” a scos în evidență faptul că prin imagine se poate ajuta înțelegerea adevărurilor Sfintelor Scripturi[5]. Chiar dacă sinodul nu ne poate convinge biblic să adoptăm închinarea la icoane și alte obiecte de cult (să fim iconoduli), ne convinge că nu trebuie să nesocotim rolul didactic al icoanelor și puterea imaginii de a vorbi (să nu fim iconoclaști – distrugători de icoane).

În al doilea rând, este necesar să căutăm o înțelegere cât mai corectă posibil a Sfintelor Scripturi. Pentru a ne apropia de adevărul Scripturii este necesară o interpretare corectă a textelor biblice, ținând seama de câteva principii de interpretare:

1.Orice text, trebuie înțeles în contextul său. Se știe că scoaterea unor afirmații din context, este cea mai simplă metodă de a denatura mesajul. În sens invers, pentru a nu denatura mesajul, primul lucru necesar este ca orice text să fie înțeles în contextul său. Este bine să știm că versetele, capitolele și subtitlurile diferitelor secțiuni, nu au făcut parte din textul inițial al bibliei. Acestea au fost introduse mult mai târziu ca unelte ajutătoare în gestionarea textelor. Dar dacă nu se ține cont de aceasta, uneltele ajutătoare pot încurca înțelegerea. Așa că pentru interpretarea corectă, versetele nu se iau pur și simplu separat, ci trebuie raportate la întregul text. De exemplu, dacă ne uităm la cel mai scurt verset al bibliei, care se găsește la Evanghelia după Ioan, capitolul 11:35, citim că „Isus plângea”. Eu vreau să înțeleg de ce plângea Isus. Am auzit și am citit o mulțime de răspunsuri și explicații. Dar dacă citesc întregul context, găsesc acolo răspunsul cel mai simplu. Isus se afla în fața mormântului prietenului Său Lazăr, pe care (ne spune textul însuși), îl iubea. Ce fac oamenii atunci când le moare cineva drag? Plâng. Așa că nu mai am nevoie de alte înțelegeri tainice. Textul face o afirmație, pe care contextul o explică. Dar se ridică o altă întrebare: Isus fiind Fiul lui Dumnezeu, este normal ca El să se comporte ca noi, ceilalți oameni? Acum lărgind contextul, la întreaga carte a Evangheliei lui Ioan, chiar la celelalte Evanghelii și întregul Nou Testament și întreaga Scriptură, găsesc multe situații în care Domnul Isus, însușind natura noastră, s-a comportat la fel ca noi toți oamenii, singura excepție fiind că El nu a păcătuit (Evrei 4.15). Domnul, prin întrupare, și-a asuman în întregime natura umană cu toate emoțiile ei, chiar plânsul nostru. Deci înțelesul textului se găsește în contextul său. Nu avem versete singuratice, ci texte unitare. Întotdeauna versetul 10 se găsește între 9 și 11; un capitol este parte a unei cărți, iar o carte biblică face parte dintr-un canon biblic. Ceea ce face ca Biblia să fie unică în felul ei, este tocmai unitatea, consensul și armonia tuturor cărților ei, chiar dacă acestea au fost scrise de persoane diferite, care au trăit în culturi diferite, la distanțe mari de timp unele de altele. Este păcat ca interpretările noastre să-i strice armonia.

2. Este mai important principiul decât forma. Biblia ne transmite în primul rând principii de viață, sau principii spirituale, dar în același timp ne arată și felul în care principiile respective au fost puse în aplicare la un moment dat. Este bine să știm că principiile niciodată nu se schimbă, ele au rămas și vor rămâne. Totuși felul sau forma în care principiile s-au pus în aplicare s-a schimbat. Principiile țin de divinitate, dar forma aplicării lor ține de umanitate. Principile sunt aceleași pentru orice timp și orice loc, dar felul în care se împlinesc, diferă în funcție de cadrul social, cultural.
Putem lua ca exemplu rugăciunea. A te ruga este un principiu valabil pentru orice om, în orice timp și orice loc. Dar cum să te rogi, în mod special în ce poziție să stai la rugăciune, aceasta este formă, care diferă de la caz la caz. Uneori oamenii s-au rugat îngenunchind, alteori au stat în picioare; uneori au căzut cu fața la pământ, alteori s-au rugat stând în pat; uneori au strigat către Dumnezeu, alteori au vorbit în șoaptă, etc.
Tradiția nebiblică ține în general de forme, de felul în care se fac anumite lucruri, de exterior, și cu cât ne legăm mai tare de ea, cu atât ne îndepărtăm de principii, de ceea ce este esențial.

3. Legile Vechiului Legământ trebuie înțelese prin reafirmarea lor în Noul Legământ, sau mai simplu spus, Vechiul Testament se înțelege în lumina Noului Testament. Atunci când evanghelistul Marcu, în urma afirmațiilor Domnului Isus că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură îl spurcă, explică: „a zis astfel, făcând toate bucatele curate”, nu mai am o problemă cu interpretarea legilor alimentare din Vechiul Testament. Cu atât mai mult, că se găsesc și alte afirmații asemănătoare în Noul Testament.
Legea a avut rolul ei. Nu să-i curățească pe oameni, ci să le arate necurățiile, ca apoi să-i îndrume spre Cel care poate să curățească, spre Hristos (Galateni 324).

4. Atunci când citesc și vreau să înțeleg Cuvântul, eu trebuie să fiu interesat de ce-mi spune mie personal, nu ce le spune altora. Numai așa pot dobândi o inimă curată, pot să văd și chiar să-i călăuzesc și pe alții spre viață nu spre groapă.

În al treilea rând, este necesară verificarea interpretării personale, cu ceea ce au spus, sau spun alții. Nu putem avea fiecare propriul nostru crez și nici nu putem să urmăm credința de unii singuri. Așa cum am spus deja, fiecare grupare creștină urmează o anumită tradiție în care se regăsesc elemente mai mult sau mai puțin biblice. Atunci este nevoie să găsesc acea biserică a cărei credință și practică se potrivesc cel mai bine cu adevărul Evangheliei și să mă alătur acelor credincioși.  

Concluzia este că astăzi, la o depărtare istorică considerabilă față de prima biserică creștină, nu putem spune că noi nu urmăm Tradiția creștină, deoarece, Biblia însăși este parte a tradiției creștine. Problema este că biserica a dezvoltat de-a lungul existenței ei credințe și practici mai mult sau mai puțin corecte din punct de vedere biblic. Deoarece  grija primilor creștini a fost să transmită o Evanghelie fidelă surselor primare (pe care le identificăm cu Sfânta Scriptură), noi creștinii de astăzi ar trebui să avem aceeași grijă. Vom face asta prețuind tot ceea ce ne-a lăsat istoria bisericii, dar vom evalua totul după adevărul Sfintei Scripturi (sursa primară), căutând să înțelegem orice text în contextul său, pentru a pune în practică principii creștine nu forme religioase. Privind prin lentila Scripturii lecțiile istoriei bisericii, să trăim în mediul nostru cultural adevărul credinței, în forma cea mai potrivită vremurilor în care trăim[6].
 
     



[1] Notă la Biblia Noua Traducere în limba Română.
[2] „Învăţătura ortodoxă face diferenţa între Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia (cu majusculă) şi diferitele tradiţii bisericeşti care ar putea exista în istoria creştinismului.” http://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Tradi%C8%9Bie

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri partea a II-a, Editura Institutului Biblic și de misiune al BOR, 1988, introducere, pagina 5
[4] Epistola I către Serapion, pagina 65
[5] Istoria creștinismului vol II, Nicolae Chifăr, Trinitas, Iași, 2000.
[6] Dinamica bisericii, Gene A. Getz, Fundația EBE, Cluj, 2000

miercuri, 12 iunie 2013

Cine este Isus? Gânduri din pasajul cristologic din Coloseni 1:15-23




Apostolul Pavel, fiind în închisoare la Roma, scrie bisericii din orașul Colose din Asia. El laudă credința, speranța și dragostea lor despre care a auzit de la Epafras, în același timp mulțumind lui Dumnzeu pentru aceste virtuți esențiale în credința creștină și dobândite de ei, prin Harul lui Dumnezeu. Dar se pare că în Colose apăruse influența unei filozofii religioase, care încerca să „taie calea” credincioșilor de la Adevărul Evanghelie și să-i abată de la ținta vieții lor: „nădejdea salvei” prin Isus Hristos. Deoarece, această filozofie denatura identitatea Domnului Isus Hristos, Apostolul, apără Adevărul Evangheliei, esențialul credinței creștine și temeiul mântuirii noastre: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este singurul Mântuitor, singura noastră nădejde. El este Dumnezeul Cel Sfânt și Atotputernic care a venit printre noi ca să ne salveze. Alterând adevărul acesta, nu facem decât să ne tăiem singuri craca de sub picioare.
În pasajul de la Coloseni capitolul 1, versetele 15-23, ni se spune încă odată cine este de fapt Isus Hristos.

În primul rând El este Chipul Dumnezeului nevăzut. Dumnezeu nu poate fi văzut declară Cuvântul sfânt în 1 Timotei 1:17, 6:16, iar în Exodul 33.20 ni se arată și motivul pentru care Dumnezeu nu se arată: omul nu poate să-l vadă și să  trăiască. Dar iată că a venit vremea, când Cel Sfânt a coborât ca să ni se arate. Isus Cristos este înfățișarea Divinului. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”, declară evanghelistul Ioan, iar la Evrei 1.1-4 citim: 
„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte.”
Felul în care Dumnezeu ni s-a arătat prin Hristos, nu reprezintă înfățișarea Sa fizică, așa cum se susține că a fost imprimată pe giulgiul de la Torino, ci arătarea slavei Lui. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” citim la Ioan 1.14. Când Moise cere să vadă slava lui Dumnezeu, în Exodul 34:6,7,  i se dezvăluie esența naturii divine, când Iehova însuși își pronunță Numele trecând pe lângă Moise. El se declară bun, milos, care iubește și iartă, dar intolerant cu păcatul. „Plata păcatului este moartea”. În Isus Hristos ni s-a arătat tocmai această natură divină: Sfânt, drept, fără păcat și aspru cu păcatul, dar atât de bun și iubitor, încât își asumă El pedeapsa pentru păcatul nostru. 
„Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Isaia 53:4-6
Dumnezeu ni s-a arătat prin Isus Hristos în toată sfințenia și dreptatea Lui, dar și în toată bunătatea, mila și dragostea, nu printr-o manifestare impersonală (a unei emanații divine), ci, prin întruparea personală a Fiului care s-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”  

În al doilea rând, El este Cel întâi născut din toată creația. Această declarație pe unii  i-a făcut să creadă că Domnul Isus, Fiul, dacă este născut, trebuie să fi avut un început. Ori dacă Fiul a avut un început, înseamnă că nu este veșnic, iar dacă nu este veșnic, nu poate fi Dumnezeul Atotputernic. Dar Cuvântul, tocmai acest adevăr caută să ni-l arate: în Persoana Domnului Isus Hristos, avem de-a face cu „Dumnezeu Adevărat, lumină din lumină”. Evanghelistul Ioan începe Evanghelia încredințându-ne de realitatea aceasta.
„ La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”
În capitolul 10, v. 30 consemnează declarația Domnului care i-a înfuriat pe evrei, tocmai pentru că au înțeles ce vrea să spună afirmând „Eu şi Tatăl una Suntem.”
Când Apostolul, prin Duhul Sfânt, se referă la Isus ca Cel Întâi născut, are în vedere nu un moment al nașterii, ci rangul Său, superioritatea Sa ca Persoană a Ființei divine. Explicația lui Pavel, este destul de evidentă: El este „Cel Întâi născut din toată zidirea, pentru că prin El au fost create toate lucrurile, în Cer și pe pământ, cele vizibile și cele invizibile …” (Noua traducere  în limba română)  Ni se spune limpede că El, Isus Hristos, nu face parte din speța lucrurilor și ființelor create, nici ca ființă spirituală, nici ca ființă materială.El este Creatorul, nu este creatură superioară. Așa afirmă și crezul de la Niceea „Născut Nu făcut, Cel de o Ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.  El există dinainte de a exista altceva, „înainte de toate lucrurile”. Cine poate fi dacă nu Dumnezeu însuși care „la început a făcut cerurile și pământul”?

În al treilea rând ni se spune că Isus Hristos este Providența (Pronia) divină, pentru că ,,toate se țin prin El”. Providența este acel atribut a Divinului de a susține în ființă toate lucrurile și de a guverna în așa fel ca să se împlinească planurile Sale. Dacă în Vechiul Testament există multe afirmații ale Providenței divine, în Noul Testament, Isus Cristos alături de Tatăl și Duhul Sfânt păstrează lucrurile în existență și le guvernează spre scopul Său suprem : binele credincioșilor Lui ( 1Cor 15:27, Filipeni 2:10,11, Evrei 1:3, Romani 8:28). Astfel, Isus Hristos, este deasupra autorităților spirituale, nu una dintre ele, căci „toate au fost create prin El și pentru El(1:16)…El este Capul oricărei domnii și stăpâniri”(2:10).  

În al patrulea rând, Isus Hristos este Capul Bisericii, Autoritatea, Conducătorul.
Dacă până aici s-a vorbit despre natura divină a Mântuitorului, acum se prezintă natura Sa umană, El fiind Dumnezeu adevărat, dar în același timp și om adevărat, căci „în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (2:9). Ca om, Domnul a luat trup omenesc, prin care a făcut lucrările Lui, dar prin care a adus și răscumpărarea, cei răscumpărați fiind adunați în Trupul Său, Biserica Sa. Biserica este Adunarea celor chemați, a celor trudiți și împovărați, a celor care se leapădă de sine, își iau Crucea și îl urmează pe Domnul. Când a vorbit prima dată despre Biserică în Evanghelia după Matei 16: 18, Isus a numit-o „Biserica mea”, iar mai târziu, apostolii, au numit-o Trupul lui Hristos, El fiind Capul Trupului (Efeseni1:22,23; 4:15,16). Ceea ce se cere de la Biserică, Trupul, este să se „țină strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (2:19).
 El este începutul mântuirii noastre, Alfa și Omega. Dar și începutul învierii noastre, „pârga celor adormiți” (1Cor. 15:20), deci speranța învierii noastre (1Cor 15:21-23). Dar mai presus de orice El este „plinătatea dumnezeirii” (1:19, 2:9,10), pleroma în grecește, ceea ce înseamnă desăvârșit, complet, la care nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut. O afirmație clară a divinității Domnului Isus Hristos.

În al cincilea rând, Isus Hristos este Împăciuitorul între Cer și pământ, între Dumnezeu și om, calitate care rezultă din dubla Sa natură divin - umană.
„ Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (1:19,20).
 În mod natural suntem cu toții „străini și vrășmași prin gândurile și prin faptele noastre rele”. Dar în trupul Lui de carne,   „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15), prin moartea Lui pe Cruce, prin jertfa de sânge, suntem împăcați cu Dumnezeu. Finalul mântuirii noastre fiind înfățișarea înaintea Tatălui sfinți, curați, fără păcat, adică deplin împăcați.

Pentru a ajunge la mântuirea noastră, ni s-a dat o singură Cale - ISUS. El este Dumnezeu însuși arătat nouă în Persoana Fiului, care nu este o creatură superioară, ci Creatorul însuși, Providența, Autoritatea ultimă în Cer și pe pământ, Plinătatea, Mântuitorul.

Vom fi mântuiți doar dacă rămânem fermi, întemeiați, neclintiți, în credința și nădejdea Evanghelie pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Sfânt, pentru noi și pentru orice făptură de sub Cer.
În trupul de carne al Domnului avem iertarea și împăcarea cu Dumnezeu.
În Trupul spiritual al Domnului, Biserica Sa, suntem adunați, poporul care i se supune Lui de bună voie, în dragoste.
Trupul Slăvit al Domnului Isus, este speranța că vom fi alături de El în veșnicie.

Să declarăm și să ne însușim cu convingere CREZUL CREȘTIN sau simbolul credinței, formulat de episcopii bisericii creștine în secolul patru la Niceea, într-o vreme în care Arie răspândea  învățătura prin care se nega divinitatea Domnului Isus Hristos. Chiar dacă acest crez este o formulare ulterioară canonului biblic, el respectă întocmai adevărul biblic.


Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl, Atoțiitorul (Pantocrator = Atotputernic), Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Cred întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară și s-a făcut om;
Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;
Și a înviat a treia zi după Scripturi;
Și s-a suit la ceruri și șade la dreapta Tatălui;
Și iarăși o să vină cu slavă, să judece vii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Cred întru una, sfântă, sobornicească (catolică, universală) și apostolică Biserică,

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților, și viața veacului ce va să fie.   


sâmbătă, 27 aprilie 2013

Floriile, Iisus Hristos pe covorul roșu






Sărbătoarea intrării Domnului Isus în Ierusalim, mai poate fi numită și „sărbătoarea covorului roșu”, pentru că este singura ocazie din timpul petrecut pe pământ de Mântuitorul,când este primit ca un împărat. Problema era că acest „covor roșu” întins în calea Împăratului, este așezat peste așteptările greșite ale evreilor, care aveau în vedere doar o împărăție pământească limitată și exclusivistă. Pe deasupra, ei credeau că-l pot sluji pe Împărat în starea spirituală în care se aflau:  „ Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” ( Isaia 29:13).  Dar când ajunge în Templu, la capătul covorului, Domnul Isus le scutură covorul în față, răsturnând mesele bișnițarilor și biciuind pe cei care se credeau în slujba lui Dumnezeu, când în realitate erau în slujba banilor.
Întorcându-ne la noi, acum când sărbătorim Floriile,  Intrarea Domnului în Ierusalim, trebuie să fim conștienți că putem repeta greșelile lor. Și noi „întindem covorul”, ascunzând sub manifestări religioase, dorințe care nu depășesc zona plăcerilor imeniate. Chiar numindu-l pe Isus Cristos Domn și Împărat al nostru, nu-i permitem să se întroneze peste inimile noastre. Prea puțin ne interesează Împărăția care poate fi înăuntrul nostru, deoarece înăuntrul nostru tronul este ocupat de noi înșine, iar valorile noastre nu se potrivesc cu valorile Împărăției lui Dumnezeu. ,,  Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Romani 14:17)
Ca ființe umane, avem nevoi spirituale profunde ca dragoste necondiționată, acceptare, semnificație, un scop al vieții, iar noi, facem o mulțime de lucruri prin care credem că ne împlinim sufletește. Dar în realitate, ne golim tot mai mult, însetăm tot mai tare. E ca și cum am bea apă sărată.
Vestea bună este că   Domnul Isus Cristos Pâinea vieții, Apa vieții, ne cheamă la El pentru a fi împliniți, fericiți, pentru a avea pace. „ Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă (Matei 11:28).” Este adevărat că ne dorim toate aceste lucruri, dar în același timp, nu suntem dispuși să-i pemitem Domnului Isus să se ocupe El de viața noastră. Ne sperie fatul că Dumnezeu începe întotdeauna făcând curățenie, răsturnând valorile pe care noi le îndrăgim așa de mult. ,,Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape…Ferice de cei săraci în duh… Dar Eu vă spun… iubiți pe vrășmașii voștri…”etc. Toată Evanghelia sună extraordinar atâta timp cât mă lasă în pace. Când mi se cere, când Cristosul  trece dincolo de condiția de slugă care trebuie să-mi dea și să-mi facă, pretinzând chiar ca eu să-i slujesc, atunci Evanghelia devine o pricină de poticnire neatractivă. Evanghelia înseamnă Cruce. Crucea Lui și crucea mea; moartea Lui și moartea mea; îngroparea Lui și îngroparea mea…Dar și învierea Lui și învierea mea. Trebuie să mă supun ca să câștig, să mor pentru a învia, să mă smeresc ca să fiu născut din nou.
Anul acesta de Florii, este timpul nostru. Poți întinde covorul roșu exact către inima ta, să deschizi o cale Mântuitorului și să-l primești așa cum se cuvine, ca pe Împăratul împăraților. Va face revoluție, te va tulbura, va avea ce să-ți reproșeze, ce să răstoarne, ce să biciuiască. Dar va fi spre binele tău. Ascultând de El îți va fi cel mai bun prieten. „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15:14). Nu vă neliniștiți de ceea ce Dumnezeu ceartă. Ci mai degrabă să ne pocăim că altfel, mustrările vor fi la urmă condamnare. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”   (Evrei 4:7).

joi, 18 aprilie 2013

Dragostea creștină


Deoarece am scris cateva articole despre darurile spirituale si manifestarea lor in biserica, dupa pasajele consacrate din Prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni, capitolele 12 si 14, mă simtit obligat să scriu si despre elementul esențial care dă valoare darurilor spirituale: Dragostea, prezentată în caitolul 13 de la 1 Corinteni.  Deși știam că trebuie să scriu despre aceasta pentru a oferi o imagine completă a prezentării darurilor spirituale, am tot ezitat să o fac considerându-mă nevrednic. Fiind și un pasaj arhicunoscut și dezbătut, nu consider că pot aduce lucruri noi, ci doresc doar să privesc la cele vechi, pe care să le readuc în actualitate.
Locul pasajului care ne prezintă dragostea Agape, se găsește în blocul de text ce începe la 1 Corinteni 12:1 și se termină la cap 14:40,  fiind o parte importantantă în această secțiune care discută problema darurilor spirituale și manifestarea lor. Pasajul dragostei din capitolul 13 este flancat de versetul 31 al capitolului 12 ,, umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” și primul verset al cap. 14 ,, urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti…”     
Eu înțeleg de aici că ceea ce dă valoare slujirii creștine și darurilor spirituale este dragostea. Fără ea, valoarea mea este zero, atât ceea ce sunt, cât și ce spun și ce fac. Astfel, tot ce spun și ce fac în Trupul Domnului Isus Cristos, Biserica Sa, cu toate darurile ce le-aș avea, sunt doar  zgomot obositor. ,, Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.  Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.  Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” 1Cor. 13:1-3
Cred că este necesar să mă întreb în permanență, ce mă determină să doresc un dar spiritual, sau de ce vreau să fac ceva anume, sau de ce fac ceea ce fac ; este motivația mea ,,spre folosul altora”? Oare slujesc din dragoste pentru mine însumi sau din dragoste pentru alții? Mă tem că este prea mult zgomot în Biserica Domnului, din pricina mândriei și a interesului propriu.
Dar se poate oare ca aceasta să se întâmple chiar prin intermediul darurilor spirituale? Dacă darurile spirituale vin de la Dumnezeu, date de El după voia Lui spre folosul altora, este posibil să fie totuși fără sens și fără valoare?
Chiar și după ce am primit darul Duhului Sfânt, chiar după ce primim daruri ale Duhului Sfânt, chiar fiind în slujiri mai mari sau mai mici, noi rămânem tot din carne și sânge, adică avem în continuare o fire pământească combatantă. „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Galateni 5:17
Odată cu darul, cu slujirea, vine și riscul de a devia de la slujirea aproapelui, spre slujirea interesului propriu. Toți suntem ispitiți în permanență, tentați de motivații firești, carnale. Ispita mândriei, a egoismului și a interesului personal este pe urma fiecăruia dintre noi, mai ales pe urma sujitorilor lui Dumnezeu. Este posibil ca astăzi să folosesc darul meu în dragoste, după voia lui Dumnezeu, dar mâine să fiu înșelat să slujesc cu o motivație greșită. Uneori pot aduce zidire bisericii, sau alteori să mă evidențiez pe mine însumi. Pot să mângâi, să îmbărbătez, sau pot să manipulez. Pot să ușurez suferința semenilor mei, sau să urmăresc popularitatea. Suntem din carne și sânge, dar avem Duhul lui Cristos în noi, numai că rezultatul final depinde de de cine suntem dispuși să ascultăm.
Mă impresionează profund trei pasaje din Scripturi, care atunci când le pun împreună, îmi dau o mare tărie și bucurie, dar și o mare responsabilitate. Este vorba de 1 Ioan 4: 8 ,, Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” ; Romani 5:5 „Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” și Galateni 5: 16- 26 „ Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi… Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărîtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”
Dumnezeu, care este dragoste, a turnat și în inimile noastre dragostea Sa prin Duhul Sfânt. Numai că atâta timp cât sunt în firea pământească, se dă o permanentă luptă în mine. Firea pământească strigă puternic, zgomotos, cu toate simțirile ființei mele. Duhul Sfânt este o șoaptă. Dacă mă plec firii, nu mai aud șoapta. Dar împotrivindu-mă dorinței cărnii, șoapta începe să devină dominantă. Mă rog și strig la Dumnezeu, Crucea începe să devină eficientă asupra firii, iar Duhul Sfânt câștigă.

Ce este dragostea creștină.

Pentru că în descrierea dragostei, apostolul Pavel folosește mai multe negații, o să spun și eu prima dată, ce nu este dragostea creștină.
1.Dragostea creștină nu este sentimentală, chiar dacă implică și sentimentele. Iubirea Domnului n-o simți ca furnicături pe spinare, n-o simți în stomac și nici în transpirația palmelor, sau alte simțiri asociate în general dragostei firești. Nicolae Steinhardt, mărturisește că s-a frământat mult cu tensiunea dintre porunca lui Cristos de a iubi și propriile lui sentimente. În cele din urmă a înțeles că Dumnezeu nu ne poruncește să ne fie simpatici toți oamenii, ci El ne poruncește să-i iubim în ciuda faptului că nu ne sunt simpatici. Niște versuri populare spun:
„Pe la poarta cu-i mi-i drag
Treabă n-am și tot îmi fac.
Pe la care mi-i urât,
Am treabă și nu mă duc.”
Cam așa spune dragostea omenească. Dragostea dumnezeiască, în schimb, mă trimite tocmai la cel care nu mi-i drag. Cu el am treabă și, trebuie să mă duc să-mi fac treaba. Poate să-mi cer iertate, sau să-l provoc cu greșala lui, sau poate să-i vestesc Evanghelia, sau să-l îmbrățișez.
Dragostea creștină nu se bazează pe sentimente, pentru că nu stă în celălalt (ce este, cum este, ce face) ci stă în Cristos și stă în mine. Eu de Cristos sunt îndrăgostit, pentru asta vreau să-l ascult, iar el îmi poruncește să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi.
2.Dragostea creștină înseamnă acțiune necondiționată și voluntară, fiind descrisă prin verbe la prezentul continu. Eu trebuie să aleg ascultarea de Hristos, iubind pe cel care nu merită, tocmai pentru că așa mă iubește Dumnezeu pe mine. Sunt iubit datorită Harului, adică favorului nemeritat, oferit cadou de Bunul Dumnezeu. Dragostea creștină trebuie să fie un mod de viață. Caracterul ce l-am dobândit prin lupta spirituală, prin crucificare, rugăciune, post, prin hrănirea inimii cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Ca om credincios, mă aflu între Isus Hristos și aproapele meu. Chiar dacă pe om îl știu ca fiind rău, dificil, pe Domnul Isus îl cunosc ca fiind bun, iubitor și înțelegător. În Numele Lui trebuie să-l iubesc pe semenul meu. El mă iubește fără limită pe mine care nu merit, eu să-l iubesc pe aproapele meu la fel. Nu există o limită a iubirii. Dacă punem limită iubirii îl limităm pe Dumnezeu, căci El este iubire. Ca și credincios, sunt într-o relație cu Dumnezeu, sunt îndrăgostit de Hristos și doresc să-i arat dragostea mea. Și sunt în stare de multe sacrificii pentru a o face. Numai că mă confrunt cu dorința Domnului: ,,Vrei să-mi arăți dragostea ta? Atunci arată-mi-o iubind pe fratele tău. Iubește-mă în vrășmașul tău chiar. Iubește-mă în toți oamenii. Fă-le bine ca să știe că-i iubești, pentru că Eu îi iubesc.” Dar pot să fac bine chiar dacă nu simt nimic pentru oamenii aceștia? Ba dimpotrivă, simt mai degrabă ură decât dragoste. Ori făcând ceva împotriva simțămintelor, nu este aceasta ipocrizie? Nu atâta timp cât nu-ți negi sentimentele ci le recunoști, le mărturisești și te rogi. Apoi în ciuda lor să faci bine. Minunea este că în timpul acestui proces se schimbă și sentimentele.
Dragostea este plină de bunătate. „ Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.”  Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine. ” (Romani 12:17-21)
Dragostea nu invidiază, nu face nimic pentru slava deșartă, nu caută numai folosul propriu: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:3-4)
Dragostea nu se gândește la rău, ci-și umple gândurile cu Isus Hristos (Filipeni 2.5).
Dragostea se poartă cuviincios, bunul simț fiind o dovadă de dragoste, nu se mânie, iar dacă o face, nu păcătuiește dând curs răului (Efeseni 4:26), nu se bucură de nelegiuire ci de adevăr, acceptând adevărul, chiar și atunci când nu este în avantajul său.
Dragostea acoperă, nu descoperă făcând publice toate bărfele defăimătoare, ci oferă încredere, sperând la mântuirea celor mai răi oameni.
Dragostea suferă totul: „Eu însumi voi plăti” (Filimon1:19).

Pentru a trăi Dragostea dumnezeiască nu putem aștepta să fim mișcați spre aceasta de sentimentele noastre firești. Trebuie să ne înțelegem sentimentele, să le mărturisim Domnului sau oricui mai este nevoie, apoi să trecem la fapte, luptând împotriva firii pământești petru a face loc roadei Duhului Sfânt.
Citind descrierea dragostei în Scripturi, eu înțeleg cum ar trebui să fiu, dar nu sunt așa cum ar trebui să fiu. Tocmai de aceea, zi de zi, am nevoie să lucrez la dobândirea unui astfel de mod de viață. Asta înseamnă luptă, schimbare și progres. Astfel vom avea o slujire eficientă prin orice fel de dar spiritual.