miercuri, 20 iunie 2012

Penticostalii din Corint sau Corintul dintre penticostali


Manifestarea Darurilor Duhului Sfânt în închinarea publică.



În articolul precedent, am arătat că potrivit Scripturii, Darurile Duhului Sfânt au valori diferite; cu cât sunt mai folositoare altora, cu atât sunt mai valoroase. În pasajul din 1Corinteni pisprezece, ni se spune limpede că În Biserică, în închinarea publică a Bisericii trebuie folosite doar darurile cele mai valoroase, dar și acestea supuse unei ordini și autorități.

Știm din Faptele Apostolilor 2:42 că stâlpii închinării bisericii au fost și trebuie să fie învățătura Apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciunea. Pentru a stărui în acestea, ne sunt date câteva principii pentru manifestare în închinarea Bisericii.



1. Libertate în participare. ,, Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1Cor.14.26). Astfel, ficare (sau oricare dinte credincioși), poate participa cu o cântare, o îndemnare, o încurajare, o mărturie ziditoare, o descoperire, o traducere a vorbirii în limbi etc. ,, Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”(Coloseni 3:16).



2. Chiar dacă avem cu toții libertatea de a participa, trebuie să o facem urmărind un dublu scop: proslăvirea lui Dumnezeu, și zidirea celorlalți (1Cor. 12:7, 14.12,16). Adeseori am auzit diferite persoane, după o slujire jalnică, scuzându-se că de fapt, chiar dacă n-a fost prea reușită cântarea sau poezia, ei au făcut-o pentru Dumnezeu. În cazul acesta se fac două greșeli. Prima este că avem impresia că pentru Dumnezeu este bine fie cum, iar a doua greșeală este că se pierde din vedere scopul zidirii celorlalți. Dacă slujirea mea nu întărește credința celorlalți, nu aduce încurajare, ajutor spiritual, mângăiere, creștere în cunoașterea Cuvântului, atunci mai bine tac.



3.Acceptarea limitelor impuse de Duhul Sfânt prin Scripturi. ,, Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi” (1Cor.14.27-31).

Observăm câteva limite care adesea sunt neglijate. În primul rând trebuie să ne limităm la scop (zidirea celorlalți). Dacă nu putem atinge ținta aceasta, mai bine ne abținem (v.28). În al doilea rând este necesară o limitare a numărului celor care să participe. Dacă sunt douăzeci de proroci, predicatori sau învățători, nu este necesar să vorbească toți. Potrivit versetului 27, nu cred că se are în vedere fixarea unui număr exact de ,,doi sau cel mult trei, fiecare la rând”, ci mai degrabă ni se impune limitarea la un număr rezonabil de vorbiri într-o întâlnire. În al treilea rând, observăm indicarea limitei și în ce privește timpul (v.30). ,,Ai vorbit destul, lasă și pe altul”. În general avem problema că nu știm când să încheiem. Acestă limită ne impune o pregătire mai temeinică în concentrarea și comunicarea ideilor. De asemenea ne avertizează că trebuie să fim atenți la reacțiile ascultătorilor, care ne spun când am cam depășit limita.

Consider că ar trebui reevaluată afirmația adesea folosită în unele biserici: ,,cât dă Domnul”. Pentru că dacă suntem sinceri, noi nu putem duce cât dă Domnul. Atunci să ne limităm la atât cât este Biserica în stare să primească, nu la cât suntem noi în stare să dăm.



4. Spiritualitate, nu spiritism. ,, Duhurile proorocilor Sunt supuse proorocilor”(v.32). Am văzut deja că Duhul Sfânt dă daruri indivizilor, pentru îndeplinirea unui scop (zidirea spirituală a comunității). Dar omul folosește darul spiritual după credința lui, după înțelepciunea lui și după disponibilitatea lui (Romani 12.6-8). Omul are libertate în folosirea darului. Chiar dacă Duhul Sfânt este Suveranul, omul este liber în exercitarea darurilor.

În spiritism omul este posedat, este luat în stăpânire de duhuri pe care nu le poate controla, ci ele îl controlează pe om. Dar în lucrarea spirituală a Bisericii, nu se întâmplă așa ceva. În spiritualitatea creștină omul stăpânește darul, acesta fiind o unealtă pe care o avem la dispoziție pentru lucrare. În spiritism, duhul stăpânește omul, fiind unealta la dispoziția duhului.

Acesta este un aspect care ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că unii care pretind a lucra cu Duhul lui Dumnezeu, lasă uneori impresia că nu ei, ci o forță spirituală vorbește prin ei și nu se pot abține, trebuie să vorbească tot ce duhul vorbește prin ei. Am fost șocat când un așa zis proroc care mi-a vorbit odată, când l-am întrebat despre mesaj (foarte neclar) mi-a răspuns că nu mai știe ce a prorocit pentru că nu el, ci Dumnezeu a vorbit prin el.



5. Ordine și pace în închinare. ,, Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor” (1Cor14:33).

Știm foarte bine că Dumnezeu conduce Biserica Sa, aceasta având un singur Cap Isus Cristos. El conduce și noi trebuie să ne supunem. La capitolul unsprezece din Întâi Corinteni, ne sunt prezentate cele două linii de autoritate prin care Domnul Isus îi conduce pe credincioși: familia (Cristos Capul bărbatului, bărbatul capul femeii care împreună își conduc copiii); Biserica în care Cristos conduce prin slujitorii rânduiți în acest scop. Toți trebuie să se supună rânduielii lui Dumnezeu, oricât de mari proroci ar fi, sau poate cu atât mai mult. ,, Dacă crede cineva că este prooroc sau însuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului” (1Cor.14:37).

Păstorii, prezbiterii și diaconii au datoria de a avea grijă ca toate principiile Scripturii să domine în Bisericile locale. Ei ar trebui chiar să-i confrunte cu seriozitate pe cei care nu dau dovadă de ascultare, supunere și bun simț.



6.Este nevoie de supraveghere atentă asupra manifestării Darurilor Duhului Sfânt. Încă din vremea lui Moise, cercetarea prorocilor si a prorociilor era poruncă de la Dumnezeu (Deuteronom 13.1-5; 18:15-22). Domnul Isus ne atrage atenția asupra prorocilor mincinoși spunându-ne că nu orice are lână este oaie, nu orice pom face roade bune și nu orice proroc este cu adevărat proroc (Matei 7: 15-20). Apostolul Pavel în pasaje ca cel din 1 Tesaloniceni 5:19-21, precum și Ioan la Prima Epistolă 4:1 ne atrag atenția că nu trebuie să primim orice, oricum, ci este nevoie de o cercetare atentă a manifestării spirituale.

Este nevoie de cercetare, deoarece un mesaj care se pretinde a fi un mesaj inspirat, poate veni din cel puțin trei surse: 1. de la persoana care vorbește. Eu însumi am întâlnit persoane care nu au putut spune dacă mesajul vine chiar de la Dumnezeu, sau din propria lor imaginație; 2. de la cel rău așa cum s-a întâmplat în Filipi (Fapte 16:16-18); 3. de la Dumnezeu după cum este de dorit.  

Cercetarea trebuie făcută la trei niveluri: 1. mesagerul. Este el o persoană cu un caracter integru? Este acel pom cu roade, așa cum spune Domnul Isus? Se văd roadele în viața lui, în familia lui, în biserică? Aici avem o mare problemă cu unii care vin în biserică fără să-i cunoaștem. Este o categorie de proroci itineranți sau ambulanți care umblă din loc în loc. Problema este că nu-i cunoaște nimeni, și nu se poate avea o dovadă a vieții lor în ascultare de Dumnezeu; 2. mesajul. Este mesajul în armonie cu Scriptura? Atinge scopul zidirii, sfătuirii și mângăierii, sau dărâmă, înspăimântă și tulbură?; 3. manifestarea. Este potrivită cu principiile prezentate de Duhul Sfânt în textul din 1Cor. 14?

Dar cine judecă?

În primul rând cercetarea trebuie să fie personală. Orice om cu bune intenții, cu teamă de Dumnezeu și cu bun simț, trebuie să-și pună el însuși problema asupra sursei, mesajului și a manifestării. Cred că oricine are o experiență spirituală ar trebui să supună acea experiență unui studiu serios a punctului de vedere biblic. De exemplu, dacă aș începe să visez visuri, m-aș pune să studiez tot ce spune Biblia în legătură cu visele.

În al doilea rând trebuie să mă supun cercetării celorlalți (1Corinteni 14:29). Un rol important avându-l păstorii, prezbiterii și diaconii. Dacă o persoană care pretinde că are un dar de la Dumenzeu, nu este posibil că acesta să vină împotriva conducerii bisericii. Prezbiterii sunt cei care au sarcina de a supraveghea și de a păstorii turma lui Dumnezeu, pe care trebuie să o păzească de acei lupi răpitori din afară sau chiar dinăuntrul Bisericii (Fapte 20: 28-30, 1Petru 5:1-2). Ei trebuie să aibă aibă grijă ca cei care slujesc în biserică să fie oameni cu o bună mărturie, care vorbesc lucruri ziditoare nu stricate, și care se integrează în ordinea Bisericii.

Râvnește șă fii tu însuți un dar, mai mult decât să ai un dar. Nu disprețui Biserica, ordinea și pacea dorite și stabilite de Dumnezeu, ci fii primul în supunere.      

miercuri, 6 iunie 2012

Valoarea darurilor spirituale





Biserica din Corint, a deviat de la scopul darurilor spirituale, în mijlocul lor având loc o manifestare greșită a acestora, în defavoarea bisericii, dar în avantajul celor care doreau să se impună ca oameni prin care se manifestă Duhul lui Dumnezeu.

În caitolul paisprezece din 1Corinteni, ne este prezentată importanța darurilor spirituale, sau valoarea lor, care este pe măsura foloaselor  aduse celorlalți. Un dar spiritual este cu atât mai valoros, cu cât este mai folositor bisericii. ,,Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să proorociţi. Cine prooroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, ca să capete Biserica zidire sufletească” (1Cor.14:3-5). Pentru a avea o valoare cât mai mare, darul meu, trebuie să urmeze calea cea mai bună: ,, Umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună” (1Cor.12:31). Ori această cale ,, nu caută folosul său” (13:5), ci dimpotrivă, caută folosul altora (12:7).  Avem astfel scopul darurilor (folosul altora), calea cea mai bună pentru atingera  scopului (dragostea) și mijloacele prin care se poate atinge scopul (darurile care aduc zidire, sfătuire și mângăiere altora). Aceste trei elemente, dau valoarea darurilor spirituale. Pentru ca noi să avem darurile cele mai bune, este necesar să fim deosebit de atenți la motivația noastră în căutarea, dobândirea și folosirea darurilor spirituale. Pentru ce îmi doresc un dar sau altul, de ce îl folosesc și cu ce rezultat?

Textul capitolului paisprezece, vorbește foarte mult despre profeție și glosolalie (vorbirea în alte limbi). Iată ce spune: 1. profeția este mai mare decât vorbirea în limbi deoarece zidește biserica; 2. profetul nu spune neapărat ceva despre viitor, ci ,, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere” (14:3), zidind astfel biserica; 3. vorbirea în limbi are o valoare mai mică, deoarece aduce numai zidire personală; 4. de aceea, locul manifestării glosolaliei nu este în public ci în taină, în cămăruță (14:2,18,19); 5. vorbirea în limbi poate avea aceeși valoare cu prorocia, dacă se traduce pentru a fi de folos tuturor (14:5). În cazul acesta vorbirea în limbi, împreună cu traducerea, aduc bisericii o profeție mai sofisticată, o minune mai minunată, prin care Dumnezeu dă un semn pentru cei necredincioși (14:22). Un astfel de semn a fost prezent în ziua cincizecimii, când oamenii au putut auzii în limbi cunoscute de ei, mărturia Evangheliei din gura unora care nu cunoșteau limbile respective. Pentru ei a fost un semn care a stârnit uimire și interes pentru ce se întâmpla acolo (Fape 2:7-8).

Consider că aici, în acest pasaj al  al epistolei (capitolul 14), apostolul Pavel scrie despre profeție și vorbirea în limbi într-un mod generic, acestea reprezentând două feluri de daruri ale Duhului Sfânt: 1. daruri care zidesc personal pe cei care le primesc. Acestea fiind de folos celui care le folosește, dar pentru ceilalți din biserică nu au nici o semnificație pozitivă, dimpotrivă pot deranja și pot produce neorânduială (14:4a,17,23, etc). Din acestă cauză, darurile cu acest specific, nu trebuie manifestate în public, ci doar în intimitate cu Domnul; 2. daruri care zidesc întreaga biserică prin sfătuire și mângăieire. Acest fel de daruri trebuie manifestate în biserică, în modul cel mai eficient. Putem spune că vorbirea în limbi nu este singurul dar pentru zidire personală, după cum nici profeția nu este singurul dar pentru zidirea bisericii. Ele sunt daruri reprezentative ale celor două categorii de daruri, care erau cel mai mult folosite în biserica din Corint.

Un alt aspect important este că daruri din categoria ,,personal” pot fi aduse în public pentru binecuvântarea altora. Vorbind în limbi te poți zidi pe tine însuți, dar prin traducere, pot fi zidiți și alții, pentru că atunci când se traduce limba, vorbirea devine profeție spre zidirea, sfăturiea și mângăierea altora. În acest fel, oameni care prin darul credinței, al cunoașterii și înțelepciunii s-au zidit ei înșiși în trăirea lor cu Domnul, prin alte daruri ca darul învățării altora, darul îmbărbătării sau darul conducerii au fost în stare să zidească biserica întreagă. Cred că în felul acesta s-au născut psalmii, poeziile creștine, muzica, precum și multe predici și cărți. Oameni credincioși, în intimitatea lor cu Domnul au avut parte de binecuvântări spirituale ei personal, dar prin alte daruri au putut comunica eficient experiența lor pentru a ne fi și nouă celorlalți de folos. Ajungem astfel la următorul aspect prezentat de Cuvânt și anume comunicarea.

Darurile Duhului Sfânt sunt date pentru a ușura comunicarea, ca să putem transmite mai bine ce dorește Dumnezeu să transmitem, să înțelegem mai bine Adevărul ce ni se comunică și chiar să ne înțelegem mai bine unii pe alții. Darurile ar trebui să ne descurce, nu să ne încurce, să ne apropie, nu să ne înstrăineze (14:6-11).

În concluzie, consider că este posibil și de dorit să primesc de la Dumnezeu un Dar al Duhului Sfânt care să mă zidească la nivelul personal, un dar de care să mă bucur în timpul meu de părtășie personală cu Domnul. Dar nu este bine să folosesc acest dar, în închinara publică a bisericii. Dacă doresc ca ceea ce m-a zidit pe mine să-i zidească și pe alții, trebuie să mă rog și să caut adăugarea la darul meu, alte daruri care să mă împuternicească să comunic în modul cel mai eficient ceea ce am de comunicat bisericii sau altor persoane. Dacă am un dar pentru zidire personală, nu este neapărat necesar să am și un dar pentru zidirea altora, chiar dacă este de dorit. Dar nu voi putea să slujesc cu dauri pentru zidirea altora, fără a fi eu însumi zidit. Pentru că după cum se spune în psihologie, ,,nu poți fi un vindecător, dacă nu ești tu însuți un vindecător vindecat”.


sâmbătă, 2 iunie 2012

Darurile spirituale sau darurile Duhului Sfânt




Odată cu prezența lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viața credincioșilor și în viața bisericii, sunt împărțite daruri (charismata), prin care biserica este zidită.

În epistola întâia către Corinteni, apostolul Pavel, dedică o parte importantă acestor charisme, prezentându-le, arătând rolul lor în viața bisericii, dar, de asemenea, căutând să corecteze abuzurile care se făceau în biserica din Corint, în legătură cu acestea. După cum înțelegem din scrisoarea către Corinteni, în acea biserică erau multe feluri de dezbinări: 1. în legătură cu apartenența apostolică (1 Corinteni 1:11-13); 2. dezbinări în familii, care se răsfrângeau și asupra bisericii (11:1-16); 3. în legătura cu starea socială - dispreț între bogați și săraci (11:17-34) 4.  și dezbinări chiar în legătură cu darurile spirituale (12-14). Aropiindu-ne de această secțiune a epistolei (cap.12-14), observăm că Apostolul Pavel, în timp ce scrie, are în minte imaginea bisericii ca un trup, Trupul lui Cristos. Sub această formă, Cristosul înălțat, continuă să lucreze în lume. Este vorba de o lucrare dumnezeiască făcută prin oameni împuterniciți de Dumnezeu prin Daruri ale Duhului Sfânt.



Încă de la început, ni se arată că darurile spirituale sunt lucrarea Dumnezeului Atotputernic. Lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, prin slujbele Domnului Isus Cristos cu darurile Duhului Sfânt (1Cor. 12:4-6). Este clar că se are în vedere ca biserica să înțeleagă că darurile trebuie să aducă unitate și nu dezbinare.



Iată ce ne sune Cuvântul:



1.Pentru ca darurile să fie folosite în modul dorit de Dumnezeu este nevoie de cunoaștere. ,,În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă” (v.1). Cine dorește un dar al Duhului Sfânt pe care să-l folosească altfel decât dorește Duhul Sfânt? Se pare că este posibil. Ceea ce s-a întâmplat în Corint și ceea ce se întâmplă astăzi între credincioși, ne dovedește că Darurile Duhului Sfânt sunt folosite în afara voii lui Dumnezeu, uneori cu bună știință alteori din ignoranță. Din cauza aceasta avem mare nevoie de cunoaștere. Ne este de folos să învățăm, să cercetăm, să înțelegem și să ne verificăm pe noi înșine. Orice învățătură și orice experiență spirituală trebuie verificată cu Scriptura.



2.În continuare se atrage atenția că lucrarea Duhului Sfânt este diferită de ceea ce se întâmplă în religiile păgâne. Dacă idolii nu vorbesc, sunt muți, Dumnezeu vorbește (v.2); dacă în religiile păgâne sunt mulți dumnezei și mulți domni (1Cor.8:5), creștinii au un singur Domn (12:3,8:6), iar trăirea și mesajul celui care vorbește prin Duhul trebuie să fie potrive cu Evanghelia Domnului Isus; dacă în religiile păgâne închinătorii dracilor (10:20) au și ei parte de experiențe spirituale (ghicire, vrăjitorie, spiritism, etc), manifestarea Duhului Sfânt nu are de-a face cu așa ceva (Fapte 8:18-23). În spiritismul păgân, o anumită forță spirituală controlează omul (îl posedează), dar în lucrarea Duhului, chiar dacă Duhul Sfânt este Stăpânul, omul nu este posedat, ci are deplină libertate când și cum să folosească darul (1Cor.14:26-33).



3. Darurile Duhului Sfânt sunt felurite. Capitolul 12 din 1Corinteni alături de Romani 12, Efeseni 4:11 și 1Petru 4:10-11, ne prezintă diversitatea darurilor spirituale. Cei mai mulți cercetători ai Scripturii sunt de părere că aceste liste nu sunt complete, ci prezintă categorii de daruri, fiecărei categorii, adăugându-i-se, alte daruri potrivit nevoilor specifice anumitor timpuri și locuri. Avem astfel daruri de descoperire, de putere, de vorbire, de conducere și de slujire.



4. Având aceeași sursă, Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Darurile Duhului Sfânt trebuie să ducă la unitate. Ele se completează reciproc. Nu există daruri de o importanță mai mare, ci există responsabilități diferite. Nu trebuie să existe împotrivire unii față de alții, ci toți ne alăturăm viziunii și lucrării bisericii, supunându-ne unii altora, potrivit responsabilităților pe care le avem.



5. Darurile spirituale au ca scop folosul altora, sau mai bine zis folosul întregului Trup(12:7).Aici trebuie avută în vedere în primul rând biserica locală, care va aproba darul unei persoane în funcție de felul în care împlinește scopul acesta.



6. Darurile Duhului Sfânt, sunt împărțite de Dumnezeu după voia Sa (v.11, Evrei:2:4). Dumnezeu este Suveranul. El hotărăște ce dar să-mi dea, dar tot El hotărăște când să-mi aducă slujirea unui dar. Nu trebuie ca eu să umblu după cei care au daruri pentru a primi un mesaj sau altceva, ci să-l las pe Dumnezeu să hotărască cum și când să-mi vorbească.



Conștienți de aceste adevăruri, noi nu trebuie să stăm cu mâinile în sân. Ci văzând nevoile spirituale ale oamenilor și ale bisericii, din dragoste să căutăm darurile, pentru a fi de folos (1Cor.12:31, Matei 9:37-38). Și dacă le folosim în smerenie și supunere, cu dragoste, biserica va fi îmbogățită cu bucurie, mângăiere, vindecare, eliberare, zidire și creștere). Așa să ne ajute Dumnezeu!

vineri, 1 iunie 2012

Duhul Sfânt la nivelul personal





Cred că la fel ca orice lucrare a lui Dumnezeu, și lucrarea Duhului Sfânt are loc în primul rând la nivelul personal, după cum citim în Scripturi că limbile de foc ,,s-au așezat câte una pe fiecare din ei” (Fapte 2:3). Duhul Sfânt ne răscolește pe fiecare, convingându-ne de realitatea vieții noastre și nevoia de pocăință . Tot El aprinde în noi dorința după mântuire și o Împărăție dreaptă și veșnică, apoi, pe măsura credinței, aduce în viața noastră aceste binecuvântări. Ori de câte ori Domnul Isus a chemat oamenii la Sine, s-a adresat fiecăruia personal. La fel procedează la sărbătoarea Corturilor când strigă „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Totuși, această realitate, nu trebuie să ne ducă la individualism, ci dimpotrivă, ne duce în comunitatea celor care au aceeași credință. Nu văd nici o contradicție între mărturisirea bisericilor evanghelice care cheamă la însușirea personală a credinței și mărturisirea bisericilor tradiționale care cheamă la însușirea credinței comunitare. Chiar și în bisericile evanghelice credința personală te aduce în comunitate, în biserică, după cum și în bisericile tradiționale, crezul se spune la persoana întîi singular: ,,cred”. Eu consider că relația cu Dumnezeu în general trebuie considerată la amândouă nivelurile. În privința lucrării Duhului Sfânt, o să scriu în primul rând despre aspectul personal, apoi despre aspectul comunitar.   


Am scris în articolul precedent că la Cincizecime, s-a împlinit promisiunea Domnului că va reveni la ucenici prin revărsarea spirituală a Duhului sfânt, iar pentru noi se împlinește această făgăduință, nu printr-o nouă revărsare, ci pe măsura credinței și dedicării noastre. Duhul Sfânt este revărsat peste biserica Domnului, dar eu, chiar cufundat (botezat) în această realitate spirituală, sunt umplut cu Duhul Sfânt atât cât îi fac loc în viața mea. Și după măsura umplerii vor fi și consecințele în viața mea personală.


1. O viață nouă, dobândită printr-o schimbare miraculoasă. Ioan Botezătorul, îndemnând oamenii la pocăință, le spunea că aceasta trebuie să fie evidentă prin faptele bune pe care le fac. Dar în același timp le vorbea despre Mesia care va veni, și botezându-i cu Duhul Sfânt și cu foc, va face în viața lor o curățire profundă și o schimbare profundă, nu doar de suprafață (Luca 3:7-17). Domnul Isus a vorbit în același fel când îi prezenta lui Nicodim realitatea spirituală (Ioan 3:3-11). Oricum am lua aceste cuvinte, se înțelege că dovada nașterii din nou nu este ce facem noi spre aceasta (Cuvântul, botezul, biserica, mirungerea, etc), ci ceea ce se întâmplă în noi în mod real. Poate cea mai frumoasă promisiune în legătură cu Duhul Sfânt este pacea, liniștea care urmează puternicei încrederi că Domnul este mereu cu noi (Ioan 14:26-28).


2. O viață plină de fapte bune, pe care Scriptura le numește Roadă a Duhului Sfânt. Aceasta are dea face în primul rând cu caracterul nostru, apoi ce fapte facem potrivit caracterului nostru (Galateni 5:22-23). În celebra Predică de pe munte, Mântuitorul spune că adevărații slujitori ai Săi, nu sunt cei care pretind că sunt pentru lucrările ce le fac, ci cei care au un caracter și o viață, potrivite cu Cel pe care pretind că-L slujesc (Matei 7:15-20). Parabola pomului și a rodului său, este frecventă în Evanghelie, spusă de Domnul, apoi de apostoli în diferite feluri. Foarte sugestivă este Parabola Viței, unde se spune clar că o viață adevărată este susținută de relația spirituală care există între Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) și omul care primește prin credință Cuvântul (Ioan 15:1-11).


3.O viață de închinare. Vorbind cu femeia samariteacă, Domnul Isus spune: ,,Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:22-24). Așa se întâmplă în ziua Cincizecimii odată cu coborârea Duhului Sfânt. Erau mulți oameni adunați la Ierusalim să se închine la Templu. Dar odată cu revărsarea Spiritului Sfânt, centrul închinării este transferat din Templu într-o casă simplă unde erau adunați ucenicii. Interesul oamenilor nu mai este spre preoți și jertfe, ci spre ucenicii care mărturiseau Jertfa. Slujba duhovnicească lasă în urmă ritualurile religioase, oferind o relație spirituală cu Dumnezeul cel Viu. Imediat ucenicii și cei ce cred se concentrează spre o viață de închinare prin Cuvânt, comuniune, rugăciune și împărtășirea cu Jertfa Mântuitoare (Fapte 2:42). Apoi în epistole sunt numeroase îndemnuri spre o închinare spirituală dinamică (Efeseni 5:18-20, Filipeni 2:1, Coloseni 3:16,etc).


4. O viață mărturisitoare. Odată cu Coborârea Duhului Sfânt, ucenicii, au început să-L mărturisească cu îndrăzneală pe Domnul Isus Cristos. Faptul că această putere venea de la Dumnezeu prin Duhul, se vede din încăpățânarea lor de a persevera în ciuda opoziție. Conștienți că nu pot ei să facă față piedicilor și amenințărilor, ei stăteau într-o continuă stăruință (Fapte 4: 29). Este trist că uneori stăruința a devenit un fel de inițiere în viața spirituală. Eu cred că stăruința este de fapt o stare permanentă de rugăciune. Conștientizând că suntem total neputincioși și dependenți  de Dumnezeu, insistăm neîncetat ca El să fie cu noi, să ne folosească, să ne dea curaj, îndrăzneală și cuvânt pentru convingere.


Vorbind despre lucrarea Duhului Sfânt la nivelul individului, nu putem să nu observăm că tot ce face Duhul în noi personal, nu ne duce spre izolare individuală, ci ne duce spre alții. În primul rând spre comunitatea credincioșilor unde ne închinăm și ne zidim unii pe alții, apoi împreună lucrăm pentru mărturisirea Evangheliei.  

joi, 31 mai 2012

Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii

Coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime

Suntem în preajma sărbătorii creștine a Coborârii Duhului Sfânt peste ucenicii care așteptau împlinirea făgăduinței Domnului Isus Cristos, de a se reîntoarce la ei prin Duhul Sfânt. Trebuie spus că făgăduința nu era nouă, au vorbit despre ea profeții după cum mărturisește apostolul Petru după împlinirea ei (Faptele Apostolilor 2:16-21). Noutatea este că Jertfa care va consfinți Noul Legământ, al Duhului (Ieremia 31), este gata să fie pusă pe altar.

Privind asupra pasajelor din Evanghelia după Ioan, unde Mântuitorul lasă această promisiune ucenicilor, primul adevăr important care mă fascinează, este faptul că Domnul Isus prezintă venirea Duhului Sfânt în biserica Sa, ca o intrare a Sfintei Treimi în casa unde vine să locuiască. ,, Credeţi-Mă că Eu Sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine…”, apoi, după ce spune că nu-i va lăsa orfani, ci se va întoarce la ei, continuă spunând ,, Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu Sunt în Tatăl Meu, că voi Sunteţi în Mine, şi că Eu Sunt în voi.” (Ioan 14:11-20) Dacă raportăm acest măreț adevăr, bisericii în termenii în care Isus Cristos a vorbit despre ea, adică comunitatea de oameni care cred în El, ne umple de bucurie gândul că odată cu Coborârea Duhului Sfânt, Cel Unul Dumnezeu (Tatăl Atotputernic, Fiul Întrupat și Duhul Sfânt Nevăzut), ni s-a dăruit pe Sine pentru a trăi într-o sfântă comuniune. Noi și Dumnezeu într-o strânsă părtășie. Iar această unire, trebuie să-mi determine felul în care gândesc simt, și trăiesc. Toată ființa mea trebuie să fie implicată în cunoașterea Domnului Isus Cristos, în iubirea Lui și în proslăvirea Lui prin viața și mărturisirea mea (Ioan 14:23-26, 15:12, 15:26, 16:13-15).

Din dorința de a trăi din plin această glorioasă realitate, oamenii au căutat să afle cum să ajungă la o asemenea bogăție spirituală. Este o chestiune care m-a preocupat și pe mine și vreau să vă împărtășesc din descoperirile mele, care poate prind bine și altora. După ce am umblat prin fel și fel de cercuri unde se zvonea că se primește Duhul Sfânt, am rămas cu și mai multe întrebări, care au pus și mai multe probleme. La un moment dat, am crezut că o astfel de viață plină de Duhul, este o culme pe care doar puțini oameni pot ajunge. Pe mine personal mă socoteam prea slab, prea neputincios să împlinesc toate cerințele care auzeam eu că sunt necesare pentru a primi Duhul Sfânt. Dar mulțumesc Bunului Dumnezeu că nu m-a lăsat nici să cad în deznădejde, nici să fabric niște experiențe sentimentale care să-mi liniștească inima și nici nu m-a lăsat să merg spre cealaltă extremă care neagă experiența trăirii și lucrării prin Spiritul Sfânt.

Mulțumesc lui Dumnezeu că am putut cunoaște în primul rând lucrarea Duhului, desfășurată de-a lungul a mii de ani: Sfânta Scriptură. Pentru că mi-a dat dragoste pentru Cuvântul Sfânt, Dumnezeu m-a ajutat să cunosc și lucrarea ce El continuă să o facă și acum prin Duhul Sfânt. Iată ce am înțeles din Cuvânt și cred din toată inima:

În primul rând, Coborârea Duhului Sfânt s-a întâmplat odată pentru totdeauna. Ziua Cincizecimii, este un eveniment unic: Duhul a venit și a rămas pe pământ, în biserică și în viața credincioșilor. Ziua Cincizecimii este momentul când a țâșnit izvorul. De atunci Râul curge și pe unde merge mărturia Evangheliei, credința sapă albia pentru curgerea Duhului. Așa sa întâmplat în Samaria, Efes, în casa lui Corneliu, în viața lui Pavel și îndrăznesc să spun, în viața mea.

În al doilea rând, am înțeles că Duhul este un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:38), ori ca orice dar (cadou) nu se obține prin merite. Așa cum darul mântuirii se primește prin credință, de asemenea, darul Duhului Sfânt se obține prin credință. Iar ,,credința este o puternică încredințare în lucrurile nădăjduite (făgăduite, paranteză inserată de mine),… care nu se văd” (Evrei 11:1). Credința este de cele mai multe ori ineficientă din cauză că noi pretindem să vedem, să avem experiențe, pentru a crede. Dar realitatea spirituală este exact pe dos: experiența vine în urma credinței. M-a surprins să descopăr că în Galateni 3, în mod repetat se afirmă că Duhul se primește prin auzirea credinței.

În al treilea rând, ,,Dumnezeu nu …dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34, 7:37-38). Atunci care este problema de sunt creștini care deși nu tăgăduiesc lucrarea Duhului Sfânt totuși nu se bucură de bogăția vieții spirituale? Cred că ceea ce face ca viața noastră și a bisericii să fie lipsită de abundența spirituală promisă de Domnul, se datorează lipsei noastre de dedicare. Alții au spus-o mai bine: ,,dorim să-L avem noi pe Duhul, în timp ce nu lăsăm ca Duhul să ne aibă pe noi”. Pentru mine aventura spirituală a început în urma citirii cărții Drumul Calvarului scrisă de Roy Hesion, iar în ce privește slujirea prin Duhul, Dumnezeu mi-a deschis mintea prin cartea Istoria celor trei regi, de Geen Eduards. Ceea ce au în comun aceste cărți este provocarea la zdrobire, la a lua în serios chemarea Domnului Isus „dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:24-25).

Dacă bagi într-un vas cu apă un burete și o piatră, pe care îl vei scoate plin de apă? Eu cred că buretele. Fiecare din noi, ne aflăm undeva între piatră și burete. Mai mult sau mai puțin împietriți sau mai mult sau mai puțin zdrobiți. Pe măsură ce reușim să ne apropiem mai mult de starea de burete prin sinceritate, renunțare la noi înșine, crucificarea firii carnale, zdrobirea eului și dedicare Domnului, vom fi mai plini de Spiritul Sfânt. Sau mai botezați cu Duhul Sfânt. Cât noi ne dăruim lui Cristos, atât ni se va dărui și El nouă!