Cine este Isus? Gânduri din pasajul cristologic din Coloseni 1:15-23

Apostolul Pavel, fiind în închisoare la Roma, scrie bisericii din orașul Colose din Asia. El laudă credința, speranța și dragostea lor despre care a auzit de la Epafras, în același timp mulțumind lui Dumnzeu pentru aceste virtuți esențiale în credința creștină și dobândite de ei, prin Harul lui Dumnezeu. Dar se pare că în Colose apăruse influența unei filozofii religioase, care încerca să „taie calea” credincioșilor de la Adevărul Evanghelie și să-i abată de la ținta vieții lor: „nădejdea salvei” prin Isus Hristos. Deoarece, această filozofie denatura identitatea Domnului Isus Hristos, Apostolul, apără Adevărul Evangheliei, esențialul credinței creștine și temeiul mântuirii noastre: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este singurul Mântuitor, singura noastră nădejde. El este Dumnezeul Cel Sfânt și Atotputernic care a venit printre noi ca să ne salveze. Alterând adevărul acesta, nu facem decât să ne tăiem singuri craca de sub picioare.

În pasajul de la Coloseni capitolul 1, versetele 15-23, ni se spune încă odată cine este de fapt Isus Hristos.

În primul rând El este Chipul Dumnezeului nevăzut. Dumnezeu nu poate fi văzut declară Cuvântul sfânt în 1 Timotei 1:17, 6:16, iar în Exodul 33.20 ni se arată și motivul pentru care Dumnezeu nu se arată: omul nu poate să-l vadă și să  trăiască. Dar iată că a venit vremea, când Cel Sfânt a coborât ca să ni se arate. Isus Cristos este înfățișarea Divinului. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”, declară evanghelistul Ioan, iar la Evrei 1.1-4 citim: 

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte.”

Felul în care Dumnezeu ni s-a arătat prin Hristos, nu reprezintă înfățișarea Sa fizică, așa cum se susține că a fost imprimată pe giulgiul de la Torino, ci arătarea slavei Lui. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” citim la Ioan 1.14. Când Moise cere să vadă slava lui Dumnezeu, în Exodul 34:6,7,  i se dezvăluie esența naturii divine, când Iehova însuși își pronunță Numele trecând pe lângă Moise. El se declară bun, milos, care iubește și iartă, dar intolerant cu păcatul. „Plata păcatului este moartea”. În Isus Hristos ni s-a arătat tocmai această natură divină: Sfânt, drept, fără păcat și aspru cu păcatul, dar atât de bun și iubitor, încât își asumă El pedeapsa pentru păcatul nostru. 

„Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Isaia 53:4-6

Dumnezeu ni s-a arătat prin Isus Hristos în toată sfințenia și dreptatea Lui, dar și în toată bunătatea, mila și dragostea, nu printr-o manifestare impersonală (a unei emanații divine), ci, prin întruparea personală a Fiului care s-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”  

În al doilea rând, El este Cel întâi născut din toată creația. Această declarație pe unii  i-a făcut să creadă că Domnul Isus, Fiul, dacă este născut, trebuie să fi avut un început. Ori dacă Fiul a avut un început, înseamnă că nu este veșnic, iar dacă nu este veșnic, nu poate fi Dumnezeul Atotputernic. Dar Cuvântul, tocmai acest adevăr caută să ni-l arate: în Persoana Domnului Isus Hristos, avem de-a face cu „Dumnezeu Adevărat, lumină din lumină”. Evanghelistul Ioan începe Evanghelia încredințându-ne de realitatea aceasta.

„ La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”

În capitolul 10, v. 30 consemnează declarația Domnului care i-a înfuriat pe evrei, tocmai pentru că au înțeles ce vrea să spună afirmând „Eu şi Tatăl una Suntem.”

Când Apostolul, prin Duhul Sfânt, se referă la Isus ca Cel Întâi născut, are în vedere nu un moment al nașterii, ci rangul Său, superioritatea Sa ca Persoană a Ființei divine. Explicația lui Pavel, este destul de evidentă: El este „Cel Întâi născut din toată zidirea, pentru că prin El au fost create toate lucrurile, în Cer și pe pământ, cele vizibile și cele invizibile …” (Noua traducere  în limba română)  Ni se spune limpede că El, Isus Hristos, nu face parte din speța lucrurilor și ființelor create, nici ca ființă spirituală, nici ca ființă materială.El este Creatorul, nu este creatură superioară. Așa afirmă și crezul de la Niceea „Născut Nu făcut, Cel de o Ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.  El există dinainte de a exista altceva, „înainte de toate lucrurile”. Cine poate fi dacă nu Dumnezeu însuși care „la început a făcut cerurile și pământul”?

În al treilea rând ni se spune că Isus Hristos este Providența (Pronia) divină, pentru că ,,toate se țin prin El”. Providența este acel atribut a Divinului de a susține în ființă toate lucrurile și de a guverna în așa fel ca să se împlinească planurile Sale. Dacă în Vechiul Testament există multe afirmații ale Providenței divine, în Noul Testament, Isus Cristos alături de Tatăl și Duhul Sfânt păstrează lucrurile în existență și le guvernează spre scopul Său suprem : binele credincioșilor Lui ( 1Cor 15:27, Filipeni 2:10,11, Evrei 1:3, Romani 8:28). Astfel, Isus Hristos, este deasupra autorităților spirituale, nu una dintre ele, căci „toate au fost create prin El și pentru El(1:16)…El este Capul oricărei domnii și stăpâniri”(2:10).  

În al patrulea rând, Isus Hristos este Capul Bisericii, Autoritatea, Conducătorul.

Dacă până aici s-a vorbit despre natura divină a Mântuitorului, acum se prezintă natura Sa umană, El fiind Dumnezeu adevărat, dar în același timp și om adevărat, căci „în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (2:9). Ca om, Domnul a luat trup omenesc, prin care a făcut lucrările Lui, dar prin care a adus și răscumpărarea, cei răscumpărați fiind adunați în Trupul Său, Biserica Sa. Biserica este Adunarea celor chemați, a celor trudiți și împovărați, a celor care se leapădă de sine, își iau Crucea și îl urmează pe Domnul. Când a vorbit prima dată despre Biserică în Evanghelia după Matei 16: 18, Isus a numit-o „Biserica mea”, iar mai târziu, apostolii, au numit-o Trupul lui Hristos, El fiind Capul Trupului (Efeseni1:22,23; 4:15,16). Ceea ce se cere de la Biserică, Trupul, este să se „țină strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (2:19).

 El este începutul mântuirii noastre, Alfa și Omega. Dar și începutul învierii noastre, „pârga celor adormiți” (1Cor. 15:20), deci speranța învierii noastre (1Cor 15:21-23). Dar mai presus de orice El este „plinătatea dumnezeirii” (1:19, 2:9,10), pleroma în grecește, ceea ce înseamnă desăvârșit, complet, la care nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut. O afirmație clară a divinității Domnului Isus Hristos.

În al cincilea rând, Isus Hristos este Împăciuitorul între Cer și pământ, între Dumnezeu și om, calitate care rezultă din dubla Sa natură divin - umană.

„ Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (1:19,20).

 În mod natural suntem cu toții „străini și vrășmași prin gândurile și prin faptele noastre rele”. Dar în trupul Lui de carne,   „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15), prin moartea Lui pe Cruce, prin jertfa de sânge, suntem împăcați cu Dumnezeu. Finalul mântuirii noastre fiind înfățișarea înaintea Tatălui sfinți, curați, fără păcat, adică deplin împăcați.

Pentru a ajunge la mântuirea noastră, ni s-a dat o singură Cale - ISUS. El este Dumnezeu însuși arătat nouă în Persoana Fiului, care nu este o creatură superioară, ci Creatorul însuși, Providența, Autoritatea ultimă în Cer și pe pământ, Plinătatea, Mântuitorul.

Vom fi mântuiți doar dacă rămânem fermi, întemeiați, neclintiți, în credința și nădejdea Evanghelie pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Sfânt, pentru noi și pentru orice făptură de sub Cer.

În trupul de carne al Domnului avem iertarea și împăcarea cu Dumnezeu.

În Trupul spiritual al Domnului, Biserica Sa, suntem adunați, poporul care i se supune Lui de bună voie, în dragoste.

Trupul Slăvit al Domnului Isus, este speranța că vom fi alături de El în veșnicie.

Să declarăm și să ne însușim cu convingere CREZUL CREȘTIN sau simbolul credinței, formulat de episcopii bisericii creștine în secolul patru la Niceea, într-o vreme în care Arie răspândea  învățătura prin care se nega divinitatea Domnului Isus Hristos. Chiar dacă acest crez este o formulare ulterioară canonului biblic, el respectă întocmai adevărul biblic.

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl, Atoțiitorul (Pantocrator = Atotputernic), Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Cred întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară și s-a făcut om;

Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi după Scripturi;

Și s-a suit la ceruri și șade la dreapta Tatălui;

Și iarăși o să vină cu slavă, să judece vii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Cred întru una, sfântă, sobornicească (catolică, universală) și apostolică Biserică,

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților, și viața veacului ce va să fie.   

Floriile, Iisus Hristos pe covorul roșu

Sărbătoarea intrării Domnului Isus în Ierusalim, mai poate fi numită și „sărbătoarea covorului roșu”, pentru că este singura ocazie din timpul petrecut pe pământ de Mântuitorul,când este primit ca un împărat. Problema era că acest „covor roșu” întins în calea Împăratului, este așezat peste așteptările greșite ale evreilor, care aveau în vedere doar o împărăție pământească limitată și exclusivistă. Pe deasupra, ei credeau că-l pot sluji pe Împărat în starea spirituală în care se aflau:  „ Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” ( Isaia 29:13).  Dar când ajunge în Templu, la capătul covorului, Domnul Isus le scutură covorul în față, răsturnând mesele bișnițarilor și biciuind pe cei care se credeau în slujba lui Dumnezeu, când în realitate erau în slujba banilor.

Întorcându-ne la noi, acum când sărbătorim Floriile,  Intrarea Domnului în Ierusalim, trebuie să fim conștienți că putem repeta greșelile lor. Și noi „întindem covorul”, ascunzând sub manifestări religioase, dorințe care nu depășesc zona plăcerilor imeniate. Chiar numindu-l pe Isus Cristos Domn și Împărat al nostru, nu-i permitem să se întroneze peste inimile noastre. Prea puțin ne interesează Împărăția care poate fi înăuntrul nostru, deoarece înăuntrul nostru tronul este ocupat de noi înșine, iar valorile noastre nu se potrivesc cu valorile Împărăției lui Dumnezeu. ,,  Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Romani 14:17)

Ca ființe umane, avem nevoi spirituale profunde ca dragoste necondiționată, acceptare, semnificație, un scop al vieții, iar noi, facem o mulțime de lucruri prin care credem că ne împlinim sufletește. Dar în realitate, ne golim tot mai mult, însetăm tot mai tare. E ca și cum am bea apă sărată.

Vestea bună este că   Domnul Isus Cristos Pâinea vieții, Apa vieții, ne cheamă la El pentru a fi împliniți, fericiți, pentru a avea pace. „ Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă (Matei 11:28).” Este adevărat că ne dorim toate aceste lucruri, dar în același timp, nu suntem dispuși să-i pemitem Domnului Isus să se ocupe El de viața noastră. Ne sperie fatul că Dumnezeu începe întotdeauna făcând curățenie, răsturnând valorile pe care noi le îndrăgim așa de mult. ,,Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape…Ferice de cei săraci în duh… Dar Eu vă spun… iubiți pe vrășmașii voștri…”etc. Toată Evanghelia sună extraordinar atâta timp cât mă lasă în pace. Când mi se cere, când Cristosul  trece dincolo de condiția de slugă care trebuie să-mi dea și să-mi facă, pretinzând chiar ca eu să-i slujesc, atunci Evanghelia devine o pricină de poticnire neatractivă. Evanghelia înseamnă Cruce. Crucea Lui și crucea mea; moartea Lui și moartea mea; îngroparea Lui și îngroparea mea…Dar și învierea Lui și învierea mea. Trebuie să mă supun ca să câștig, să mor pentru a învia, să mă smeresc ca să fiu născut din nou.

Anul acesta de Florii, este timpul nostru. Poți întinde covorul roșu exact către inima ta, să deschizi o cale Mântuitorului și să-l primești așa cum se cuvine, ca pe Împăratul împăraților. Va face revoluție, te va tulbura, va avea ce să-ți reproșeze, ce să răstoarne, ce să biciuiască. Dar va fi spre binele tău. Ascultând de El îți va fi cel mai bun prieten. „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15:14). Nu vă neliniștiți de ceea ce Dumnezeu ceartă. Ci mai degrabă să ne pocăim că altfel, mustrările vor fi la urmă condamnare. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”   (Evrei 4:7).

Dragostea creștină

Deoarece am scris cateva articole despre darurile spirituale si manifestarea lor in biserica, dupa pasajele consacrate din Prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni, capitolele 12 si 14, mă simtit obligat să scriu si despre elementul esențial care dă valoare darurilor spirituale: Dragostea, prezentată în caitolul 13 de la 1 Corinteni.  Deși știam că trebuie să scriu despre aceasta pentru a oferi o imagine completă a prezentării darurilor spirituale, am tot ezitat să o fac considerându-mă nevrednic. Fiind și un pasaj arhicunoscut și dezbătut, nu consider că pot aduce lucruri noi, ci doresc doar să privesc la cele vechi, pe care să le readuc în actualitate.

Locul pasajului care ne prezintă dragostea Agape, se găsește în blocul de text ce începe la 1 Corinteni 12:1 și se termină la cap 14:40,  fiind o parte importantantă în această secțiune care discută problema darurilor spirituale și manifestarea lor. Pasajul dragostei din capitolul 13 este flancat de versetul 31 al capitolului 12 ,, umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” și primul verset al cap. 14 ,, urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti…”     

Eu înțeleg de aici că ceea ce dă valoare slujirii creștine și darurilor spirituale este dragostea. Fără ea, valoarea mea este zero, atât ceea ce sunt, cât și ce spun și ce fac. Astfel, tot ce spun și ce fac în Trupul Domnului Isus Cristos, Biserica Sa, cu toate darurile ce le-aș avea, sunt doar  zgomot obositor. ,, Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.  Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.  Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” 1Cor. 13:1-3

Cred că este necesar să mă întreb în permanență, ce mă determină să doresc un dar spiritual, sau de ce vreau să fac ceva anume, sau de ce fac ceea ce fac ; este motivația mea ,,spre folosul altora”? Oare slujesc din dragoste pentru mine însumi sau din dragoste pentru alții? Mă tem că este prea mult zgomot în Biserica Domnului, din pricina mândriei și a interesului propriu.

Dar se poate oare ca aceasta să se întâmple chiar prin intermediul darurilor spirituale? Dacă darurile spirituale vin de la Dumnezeu, date de El după voia Lui spre folosul altora, este posibil să fie totuși fără sens și fără valoare?

Chiar și după ce am primit darul Duhului Sfânt, chiar după ce primim daruri ale Duhului Sfânt, chiar fiind în slujiri mai mari sau mai mici, noi rămânem tot din carne și sânge, adică avem în continuare o fire pământească combatantă. „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Galateni 5:17

Odată cu darul, cu slujirea, vine și riscul de a devia de la slujirea aproapelui, spre slujirea interesului propriu. Toți suntem ispitiți în permanență, tentați de motivații firești, carnale. Ispita mândriei, a egoismului și a interesului personal este pe urma fiecăruia dintre noi, mai ales pe urma sujitorilor lui Dumnezeu. Este posibil ca astăzi să folosesc darul meu în dragoste, după voia lui Dumnezeu, dar mâine să fiu înșelat să slujesc cu o motivație greșită. Uneori pot aduce zidire bisericii, sau alteori să mă evidențiez pe mine însumi. Pot să mângâi, să îmbărbătez, sau pot să manipulez. Pot să ușurez suferința semenilor mei, sau să urmăresc popularitatea. Suntem din carne și sânge, dar avem Duhul lui Cristos în noi, numai că rezultatul final depinde de de cine suntem dispuși să ascultăm.

Mă impresionează profund trei pasaje din Scripturi, care atunci când le pun împreună, îmi dau o mare tărie și bucurie, dar și o mare responsabilitate. Este vorba de 1 Ioan 4: 8 ,, Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” ; Romani 5:5 „Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” și Galateni 5: 16- 26 „ Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi… Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărîtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”

Dumnezeu, care este dragoste, a turnat și în inimile noastre dragostea Sa prin Duhul Sfânt. Numai că atâta timp cât sunt în firea pământească, se dă o permanentă luptă în mine. Firea pământească strigă puternic, zgomotos, cu toate simțirile ființei mele. Duhul Sfânt este o șoaptă. Dacă mă plec firii, nu mai aud șoapta. Dar împotrivindu-mă dorinței cărnii, șoapta începe să devină dominantă. Mă rog și strig la Dumnezeu, Crucea începe să devină eficientă asupra firii, iar Duhul Sfânt câștigă.

Ce este dragostea creștină.

Pentru că în descrierea dragostei, apostolul Pavel folosește mai multe negații, o să spun și eu prima dată, ce nu este dragostea creștină.

1.Dragostea creștină nu este sentimentală, chiar dacă implică și sentimentele. Iubirea Domnului n-o simți ca furnicături pe spinare, n-o simți în stomac și nici în transpirația palmelor, sau alte simțiri asociate în general dragostei firești. Nicolae Steinhardt, mărturisește că s-a frământat mult cu tensiunea dintre porunca lui Cristos de a iubi și propriile lui sentimente. În cele din urmă a înțeles că Dumnezeu nu ne poruncește să ne fie simpatici toți oamenii, ci El ne poruncește să-i iubim în ciuda faptului că nu ne sunt simpatici. Niște versuri populare spun:

„Pe la poarta cu-i mi-i drag

Treabă n-am și tot îmi fac.

Pe la care mi-i urât,

Am treabă și nu mă duc.”

Cam așa spune dragostea omenească. Dragostea dumnezeiască, în schimb, mă trimite tocmai la cel care nu mi-i drag. Cu el am treabă și, trebuie să mă duc să-mi fac treaba. Poate să-mi cer iertate, sau să-l provoc cu greșala lui, sau poate să-i vestesc Evanghelia, sau să-l îmbrățișez.

Dragostea creștină nu se bazează pe sentimente, pentru că nu stă în celălalt (ce este, cum este, ce face) ci stă în Cristos și stă în mine. Eu de Cristos sunt îndrăgostit, pentru asta vreau să-l ascult, iar el îmi poruncește să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi.

2.Dragostea creștină înseamnă acțiune necondiționată și voluntară, fiind descrisă prin verbe la prezentul continu. Eu trebuie să aleg ascultarea de Hristos, iubind pe cel care nu merită, tocmai pentru că așa mă iubește Dumnezeu pe mine. Sunt iubit datorită Harului, adică favorului nemeritat, oferit cadou de Bunul Dumnezeu. Dragostea creștină trebuie să fie un mod de viață. Caracterul ce l-am dobândit prin lupta spirituală, prin crucificare, rugăciune, post, prin hrănirea inimii cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Ca om credincios, mă aflu între Isus Hristos și aproapele meu. Chiar dacă pe om îl știu ca fiind rău, dificil, pe Domnul Isus îl cunosc ca fiind bun, iubitor și înțelegător. În Numele Lui trebuie să-l iubesc pe semenul meu. El mă iubește fără limită pe mine care nu merit, eu să-l iubesc pe aproapele meu la fel. Nu există o limită a iubirii. Dacă punem limită iubirii îl limităm pe Dumnezeu, căci El este iubire. Ca și credincios, sunt într-o relație cu Dumnezeu, sunt îndrăgostit de Hristos și doresc să-i arat dragostea mea. Și sunt în stare de multe sacrificii pentru a o face. Numai că mă confrunt cu dorința Domnului: ,,Vrei să-mi arăți dragostea ta? Atunci arată-mi-o iubind pe fratele tău. Iubește-mă în vrășmașul tău chiar. Iubește-mă în toți oamenii. Fă-le bine ca să știe că-i iubești, pentru că Eu îi iubesc.” Dar pot să fac bine chiar dacă nu simt nimic pentru oamenii aceștia? Ba dimpotrivă, simt mai degrabă ură decât dragoste. Ori făcând ceva împotriva simțămintelor, nu este aceasta ipocrizie? Nu atâta timp cât nu-ți negi sentimentele ci le recunoști, le mărturisești și te rogi. Apoi în ciuda lor să faci bine. Minunea este că în timpul acestui proces se schimbă și sentimentele.

Dragostea este plină de bunătate. „ Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.”  Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine. ” (Romani 12:17-21)

Dragostea nu invidiază, nu face nimic pentru slava deșartă, nu caută numai folosul propriu: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:3-4)

Dragostea nu se gândește la rău, ci-și umple gândurile cu Isus Hristos (Filipeni 2.5).

Dragostea se poartă cuviincios, bunul simț fiind o dovadă de dragoste, nu se mânie, iar dacă o face, nu păcătuiește dând curs răului (Efeseni 4:26), nu se bucură de nelegiuire ci de adevăr, acceptând adevărul, chiar și atunci când nu este în avantajul său.

Dragostea acoperă, nu descoperă făcând publice toate bărfele defăimătoare, ci oferă încredere, sperând la mântuirea celor mai răi oameni.

Dragostea suferă totul: „Eu însumi voi plăti” (Filimon1:19).

Pentru a trăi Dragostea dumnezeiască nu putem aștepta să fim mișcați spre aceasta de sentimentele noastre firești. Trebuie să ne înțelegem sentimentele, să le mărturisim Domnului sau oricui mai este nevoie, apoi să trecem la fapte, luptând împotriva firii pământești petru a face loc roadei Duhului Sfânt.

Citind descrierea dragostei în Scripturi, eu înțeleg cum ar trebui să fiu, dar nu sunt așa cum ar trebui să fiu. Tocmai de aceea, zi de zi, am nevoie să lucrez la dobândirea unui astfel de mod de viață. Asta înseamnă luptă, schimbare și progres. Astfel vom avea o slujire eficientă prin orice fel de dar spiritual. 

Penticostalii din Corint sau Corintul dintre penticostali

Manifestarea Darurilor Duhului Sfânt în închinarea publică.

În articolul precedent, am arătat că potrivit Scripturii, Darurile Duhului Sfânt au valori diferite; cu cât sunt mai folositoare altora, cu atât sunt mai valoroase. În pasajul din 1Corinteni pisprezece, ni se spune limpede că În Biserică, în închinarea publică a Bisericii trebuie folosite doar darurile cele mai valoroase, dar și acestea supuse unei ordini și autorități.

Știm din Faptele Apostolilor 2:42 că stâlpii închinării bisericii au fost și trebuie să fie învățătura Apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciunea. Pentru a stărui în acestea, ne sunt date câteva principii pentru manifestare în închinarea Bisericii.

1. Libertate în participare. ,, Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1Cor.14.26). Astfel, ficare (sau oricare dinte credincioși), poate participa cu o cântare, o îndemnare, o încurajare, o mărturie ziditoare, o descoperire, o traducere a vorbirii în limbi etc. ,, Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”(Coloseni 3:16).

2. Chiar dacă avem cu toții libertatea de a participa, trebuie să o facem urmărind un dublu scop: proslăvirea lui Dumnezeu, și zidirea celorlalți (1Cor. 12:7, 14.12,16). Adeseori am auzit diferite persoane, după o slujire jalnică, scuzându-se că de fapt, chiar dacă n-a fost prea reușită cântarea sau poezia, ei au făcut-o pentru Dumnezeu. În cazul acesta se fac două greșeli. Prima este că avem impresia că pentru Dumnezeu este bine fie cum, iar a doua greșeală este că se pierde din vedere scopul zidirii celorlalți. Dacă slujirea mea nu întărește credința celorlalți, nu aduce încurajare, ajutor spiritual, mângăiere, creștere în cunoașterea Cuvântului, atunci mai bine tac.

3.Acceptarea limitelor impuse de Duhul Sfânt prin Scripturi. ,, Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi” (1Cor.14.27-31).

Observăm câteva limite care adesea sunt neglijate. În primul rând trebuie să ne limităm la scop (zidirea celorlalți). Dacă nu putem atinge ținta aceasta, mai bine ne abținem (v.28). În al doilea rând este necesară o limitare a numărului celor care să participe. Dacă sunt douăzeci de proroci, predicatori sau învățători, nu este necesar să vorbească toți. Potrivit versetului 27, nu cred că se are în vedere fixarea unui număr exact de ,,doi sau cel mult trei, fiecare la rând”, ci mai degrabă ni se impune limitarea la un număr rezonabil de vorbiri într-o întâlnire. În al treilea rând, observăm indicarea limitei și în ce privește timpul (v.30). ,,Ai vorbit destul, lasă și pe altul”. În general avem problema că nu știm când să încheiem. Acestă limită ne impune o pregătire mai temeinică în concentrarea și comunicarea ideilor. De asemenea ne avertizează că trebuie să fim atenți la reacțiile ascultătorilor, care ne spun când am cam depășit limita.

Consider că ar trebui reevaluată afirmația adesea folosită în unele biserici: ,,cât dă Domnul”. Pentru că dacă suntem sinceri, noi nu putem duce cât dă Domnul. Atunci să ne limităm la atât cât este Biserica în stare să primească, nu la cât suntem noi în stare să dăm.

4. Spiritualitate, nu spiritism. ,, Duhurile proorocilor Sunt supuse proorocilor”(v.32). Am văzut deja că Duhul Sfânt dă daruri indivizilor, pentru îndeplinirea unui scop (zidirea spirituală a comunității). Dar omul folosește darul spiritual după credința lui, după înțelepciunea lui și după disponibilitatea lui (Romani 12.6-8). Omul are libertate în folosirea darului. Chiar dacă Duhul Sfânt este Suveranul, omul este liber în exercitarea darurilor.

În spiritism omul este posedat, este luat în stăpânire de duhuri pe care nu le poate controla, ci ele îl controlează pe om. Dar în lucrarea spirituală a Bisericii, nu se întâmplă așa ceva. În spiritualitatea creștină omul stăpânește darul, acesta fiind o unealtă pe care o avem la dispoziție pentru lucrare. În spiritism, duhul stăpânește omul, fiind unealta la dispoziția duhului.

Acesta este un aspect care ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că unii care pretind a lucra cu Duhul lui Dumnezeu, lasă uneori impresia că nu ei, ci o forță spirituală vorbește prin ei și nu se pot abține, trebuie să vorbească tot ce duhul vorbește prin ei. Am fost șocat când un așa zis proroc care mi-a vorbit odată, când l-am întrebat despre mesaj (foarte neclar) mi-a răspuns că nu mai știe ce a prorocit pentru că nu el, ci Dumnezeu a vorbit prin el.

5. Ordine și pace în închinare. ,, Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor” (1Cor14:33).

Știm foarte bine că Dumnezeu conduce Biserica Sa, aceasta având un singur Cap Isus Cristos. El conduce și noi trebuie să ne supunem. La capitolul unsprezece din Întâi Corinteni, ne sunt prezentate cele două linii de autoritate prin care Domnul Isus îi conduce pe credincioși: familia (Cristos Capul bărbatului, bărbatul capul femeii care împreună își conduc copiii); Biserica în care Cristos conduce prin slujitorii rânduiți în acest scop. Toți trebuie să se supună rânduielii lui Dumnezeu, oricât de mari proroci ar fi, sau poate cu atât mai mult. ,, Dacă crede cineva că este prooroc sau însuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului” (1Cor.14:37).

Păstorii, prezbiterii și diaconii au datoria de a avea grijă ca toate principiile Scripturii să domine în Bisericile locale. Ei ar trebui chiar să-i confrunte cu seriozitate pe cei care nu dau dovadă de ascultare, supunere și bun simț.

6.Este nevoie de supraveghere atentă asupra manifestării Darurilor Duhului Sfânt. Încă din vremea lui Moise, cercetarea prorocilor si a prorociilor era poruncă de la Dumnezeu (Deuteronom 13.1-5; 18:15-22). Domnul Isus ne atrage atenția asupra prorocilor mincinoși spunându-ne că nu orice are lână este oaie, nu orice pom face roade bune și nu orice proroc este cu adevărat proroc (Matei 7: 15-20). Apostolul Pavel în pasaje ca cel din 1 Tesaloniceni 5:19-21, precum și Ioan la Prima Epistolă 4:1 ne atrag atenția că nu trebuie să primim orice, oricum, ci este nevoie de o cercetare atentă a manifestării spirituale.

Este nevoie de cercetare, deoarece un mesaj care se pretinde a fi un mesaj inspirat, poate veni din cel puțin trei surse: 1. de la persoana care vorbește. Eu însumi am întâlnit persoane care nu au putut spune dacă mesajul vine chiar de la Dumnezeu, sau din propria lor imaginație; 2. de la cel rău așa cum s-a întâmplat în Filipi (Fapte 16:16-18); 3. de la Dumnezeu după cum este de dorit.  

Cercetarea trebuie făcută la trei niveluri: 1. mesagerul. Este el o persoană cu un caracter integru? Este acel pom cu roade, așa cum spune Domnul Isus? Se văd roadele în viața lui, în familia lui, în biserică? Aici avem o mare problemă cu unii care vin în biserică fără să-i cunoaștem. Este o categorie de proroci itineranți sau ambulanți care umblă din loc în loc. Problema este că nu-i cunoaște nimeni, și nu se poate avea o dovadă a vieții lor în ascultare de Dumnezeu; 2. mesajul. Este mesajul în armonie cu Scriptura? Atinge scopul zidirii, sfătuirii și mângăierii, sau dărâmă, înspăimântă și tulbură?; 3. manifestarea. Este potrivită cu principiile prezentate de Duhul Sfânt în textul din 1Cor. 14?

Dar cine judecă?

În primul rând cercetarea trebuie să fie personală. Orice om cu bune intenții, cu teamă de Dumnezeu și cu bun simț, trebuie să-și pună el însuși problema asupra sursei, mesajului și a manifestării. Cred că oricine are o experiență spirituală ar trebui să supună acea experiență unui studiu serios a punctului de vedere biblic. De exemplu, dacă aș începe să visez visuri, m-aș pune să studiez tot ce spune Biblia în legătură cu visele.

În al doilea rând trebuie să mă supun cercetării celorlalți (1Corinteni 14:29). Un rol important avându-l păstorii, prezbiterii și diaconii. Dacă o persoană care pretinde că are un dar de la Dumenzeu, nu este posibil că acesta să vină împotriva conducerii bisericii. Prezbiterii sunt cei care au sarcina de a supraveghea și de a păstorii turma lui Dumnezeu, pe care trebuie să o păzească de acei lupi răpitori din afară sau chiar dinăuntrul Bisericii (Fapte 20: 28-30, 1Petru 5:1-2). Ei trebuie să aibă aibă grijă ca cei care slujesc în biserică să fie oameni cu o bună mărturie, care vorbesc lucruri ziditoare nu stricate, și care se integrează în ordinea Bisericii.

Râvnește șă fii tu însuți un dar, mai mult decât să ai un dar. Nu disprețui Biserica, ordinea și pacea dorite și stabilite de Dumnezeu, ci fii primul în supunere.      

Valoarea darurilor spirituale

Biserica din Corint, a deviat de la scopul darurilor spirituale, în mijlocul lor având loc o manifestare greșită a acestora, în defavoarea bisericii, dar în avantajul celor care doreau să se impună ca oameni prin care se manifestă Duhul lui Dumnezeu.

În caitolul paisprezece din 1Corinteni, ne este prezentată importanța darurilor spirituale, sau valoarea lor, care este pe măsura foloaselor  aduse celorlalți. Un dar spiritual este cu atât mai valoros, cu cât este mai folositor bisericii. ,,Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să proorociţi. Cine prooroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, ca să capete Biserica zidire sufletească” (1Cor.14:3-5). Pentru a avea o valoare cât mai mare, darul meu, trebuie să urmeze calea cea mai bună: ,, Umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună” (1Cor.12:31). Ori această cale ,, nu caută folosul său” (13:5), ci dimpotrivă, caută folosul altora (12:7).  Avem astfel scopul darurilor (folosul altora), calea cea mai bună pentru atingera  scopului (dragostea) și mijloacele prin care se poate atinge scopul (darurile care aduc zidire, sfătuire și mângăiere altora). Aceste trei elemente, dau valoarea darurilor spirituale. Pentru ca noi să avem darurile cele mai bune, este necesar să fim deosebit de atenți la motivația noastră în căutarea, dobândirea și folosirea darurilor spirituale. Pentru ce îmi doresc un dar sau altul, de ce îl folosesc și cu ce rezultat?

Textul capitolului paisprezece, vorbește foarte mult despre profeție și glosolalie (vorbirea în alte limbi). Iată ce spune: 1. profeția este mai mare decât vorbirea în limbi deoarece zidește biserica; 2. profetul nu spune neapărat ceva despre viitor, ci ,, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere” (14:3), zidind astfel biserica; 3. vorbirea în limbi are o valoare mai mică, deoarece aduce numai zidire personală; 4. de aceea, locul manifestării glosolaliei nu este în public ci în taină, în cămăruță (14:2,18,19); 5. vorbirea în limbi poate avea aceeși valoare cu prorocia, dacă se traduce pentru a fi de folos tuturor (14:5). În cazul acesta vorbirea în limbi, împreună cu traducerea, aduc bisericii o profeție mai sofisticată, o minune mai minunată, prin care Dumnezeu dă un semn pentru cei necredincioși (14:22). Un astfel de semn a fost prezent în ziua cincizecimii, când oamenii au putut auzii în limbi cunoscute de ei, mărturia Evangheliei din gura unora care nu cunoșteau limbile respective. Pentru ei a fost un semn care a stârnit uimire și interes pentru ce se întâmpla acolo (Fape 2:7-8).

Consider că aici, în acest pasaj al  al epistolei (capitolul 14), apostolul Pavel scrie despre profeție și vorbirea în limbi într-un mod generic, acestea reprezentând două feluri de daruri ale Duhului Sfânt: 1. daruri care zidesc personal pe cei care le primesc. Acestea fiind de folos celui care le folosește, dar pentru ceilalți din biserică nu au nici o semnificație pozitivă, dimpotrivă pot deranja și pot produce neorânduială (14:4a,17,23, etc). Din acestă cauză, darurile cu acest specific, nu trebuie manifestate în public, ci doar în intimitate cu Domnul; 2. daruri care zidesc întreaga biserică prin sfătuire și mângăieire. Acest fel de daruri trebuie manifestate în biserică, în modul cel mai eficient. Putem spune că vorbirea în limbi nu este singurul dar pentru zidire personală, după cum nici profeția nu este singurul dar pentru zidirea bisericii. Ele sunt daruri reprezentative ale celor două categorii de daruri, care erau cel mai mult folosite în biserica din Corint.

Un alt aspect important este că daruri din categoria ,,personal” pot fi aduse în public pentru binecuvântarea altora. Vorbind în limbi te poți zidi pe tine însuți, dar prin traducere, pot fi zidiți și alții, pentru că atunci când se traduce limba, vorbirea devine profeție spre zidirea, sfăturiea și mângăierea altora. În acest fel, oameni care prin darul credinței, al cunoașterii și înțelepciunii s-au zidit ei înșiși în trăirea lor cu Domnul, prin alte daruri ca darul învățării altora, darul îmbărbătării sau darul conducerii au fost în stare să zidească biserica întreagă. Cred că în felul acesta s-au născut psalmii, poeziile creștine, muzica, precum și multe predici și cărți. Oameni credincioși, în intimitatea lor cu Domnul au avut parte de binecuvântări spirituale ei personal, dar prin alte daruri au putut comunica eficient experiența lor pentru a ne fi și nouă celorlalți de folos. Ajungem astfel la următorul aspect prezentat de Cuvânt și anume comunicarea.

Darurile Duhului Sfânt sunt date pentru a ușura comunicarea, ca să putem transmite mai bine ce dorește Dumnezeu să transmitem, să înțelegem mai bine Adevărul ce ni se comunică și chiar să ne înțelegem mai bine unii pe alții. Darurile ar trebui să ne descurce, nu să ne încurce, să ne apropie, nu să ne înstrăineze (14:6-11).

În concluzie, consider că este posibil și de dorit să primesc de la Dumnezeu un Dar al Duhului Sfânt care să mă zidească la nivelul personal, un dar de care să mă bucur în timpul meu de părtășie personală cu Domnul. Dar nu este bine să folosesc acest dar, în închinara publică a bisericii. Dacă doresc ca ceea ce m-a zidit pe mine să-i zidească și pe alții, trebuie să mă rog și să caut adăugarea la darul meu, alte daruri care să mă împuternicească să comunic în modul cel mai eficient ceea ce am de comunicat bisericii sau altor persoane. Dacă am un dar pentru zidire personală, nu este neapărat necesar să am și un dar pentru zidirea altora, chiar dacă este de dorit. Dar nu voi putea să slujesc cu dauri pentru zidirea altora, fără a fi eu însumi zidit. Pentru că după cum se spune în psihologie, ,,nu poți fi un vindecător, dacă nu ești tu însuți un vindecător vindecat”.

Darurile spirituale sau darurile Duhului Sfânt

Odată cu prezența lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viața credincioșilor și în viața bisericii, sunt împărțite daruri (charismata), prin care biserica este zidită.

În epistola întâia către Corinteni, apostolul Pavel, dedică o parte importantă acestor charisme, prezentându-le, arătând rolul lor în viața bisericii, dar, de asemenea, căutând să corecteze abuzurile care se făceau în biserica din Corint, în legătură cu acestea. După cum înțelegem din scrisoarea către Corinteni, în acea biserică erau multe feluri de dezbinări: 1. în legătură cu apartenența apostolică (1 Corinteni 1:11-13); 2. dezbinări în familii, care se răsfrângeau și asupra bisericii (11:1-16); 3. în legătura cu starea socială - dispreț între bogați și săraci (11:17-34) 4.  și dezbinări chiar în legătură cu darurile spirituale (12-14). Aropiindu-ne de această secțiune a epistolei (cap.12-14), observăm că Apostolul Pavel, în timp ce scrie, are în minte imaginea bisericii ca un trup, Trupul lui Cristos. Sub această formă, Cristosul înălțat, continuă să lucreze în lume. Este vorba de o lucrare dumnezeiască făcută prin oameni împuterniciți de Dumnezeu prin Daruri ale Duhului Sfânt.

Încă de la început, ni se arată că darurile spirituale sunt lucrarea Dumnezeului Atotputernic. Lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, prin slujbele Domnului Isus Cristos cu darurile Duhului Sfânt (1Cor. 12:4-6). Este clar că se are în vedere ca biserica să înțeleagă că darurile trebuie să aducă unitate și nu dezbinare.

Iată ce ne sune Cuvântul:

1.Pentru ca darurile să fie folosite în modul dorit de Dumnezeu este nevoie de cunoaștere. ,,În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă” (v.1). Cine dorește un dar al Duhului Sfânt pe care să-l folosească altfel decât dorește Duhul Sfânt? Se pare că este posibil. Ceea ce s-a întâmplat în Corint și ceea ce se întâmplă astăzi între credincioși, ne dovedește că Darurile Duhului Sfânt sunt folosite în afara voii lui Dumnezeu, uneori cu bună știință alteori din ignoranță. Din cauza aceasta avem mare nevoie de cunoaștere. Ne este de folos să învățăm, să cercetăm, să înțelegem și să ne verificăm pe noi înșine. Orice învățătură și orice experiență spirituală trebuie verificată cu Scriptura.

2.În continuare se atrage atenția că lucrarea Duhului Sfânt este diferită de ceea ce se întâmplă în religiile păgâne. Dacă idolii nu vorbesc, sunt muți, Dumnezeu vorbește (v.2); dacă în religiile păgâne sunt mulți dumnezei și mulți domni (1Cor.8:5), creștinii au un singur Domn (12:3,8:6), iar trăirea și mesajul celui care vorbește prin Duhul trebuie să fie potrive cu Evanghelia Domnului Isus; dacă în religiile păgâne închinătorii dracilor (10:20) au și ei parte de experiențe spirituale (ghicire, vrăjitorie, spiritism, etc), manifestarea Duhului Sfânt nu are de-a face cu așa ceva (Fapte 8:18-23). În spiritismul păgân, o anumită forță spirituală controlează omul (îl posedează), dar în lucrarea Duhului, chiar dacă Duhul Sfânt este Stăpânul, omul nu este posedat, ci are deplină libertate când și cum să folosească darul (1Cor.14:26-33).

3. Darurile Duhului Sfânt sunt felurite. Capitolul 12 din 1Corinteni alături de Romani 12, Efeseni 4:11 și 1Petru 4:10-11, ne prezintă diversitatea darurilor spirituale. Cei mai mulți cercetători ai Scripturii sunt de părere că aceste liste nu sunt complete, ci prezintă categorii de daruri, fiecărei categorii, adăugându-i-se, alte daruri potrivit nevoilor specifice anumitor timpuri și locuri. Avem astfel daruri de descoperire, de putere, de vorbire, de conducere și de slujire.

4. Având aceeași sursă, Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Darurile Duhului Sfânt trebuie să ducă la unitate. Ele se completează reciproc. Nu există daruri de o importanță mai mare, ci există responsabilități diferite. Nu trebuie să existe împotrivire unii față de alții, ci toți ne alăturăm viziunii și lucrării bisericii, supunându-ne unii altora, potrivit responsabilităților pe care le avem.

5. Darurile spirituale au ca scop folosul altora, sau mai bine zis folosul întregului Trup(12:7).Aici trebuie avută în vedere în primul rând biserica locală, care va aproba darul unei persoane în funcție de felul în care împlinește scopul acesta.

6. Darurile Duhului Sfânt, sunt împărțite de Dumnezeu după voia Sa (v.11, Evrei:2:4). Dumnezeu este Suveranul. El hotărăște ce dar să-mi dea, dar tot El hotărăște când să-mi aducă slujirea unui dar. Nu trebuie ca eu să umblu după cei care au daruri pentru a primi un mesaj sau altceva, ci să-l las pe Dumnezeu să hotărască cum și când să-mi vorbească.

Conștienți de aceste adevăruri, noi nu trebuie să stăm cu mâinile în sân. Ci văzând nevoile spirituale ale oamenilor și ale bisericii, din dragoste să căutăm darurile, pentru a fi de folos (1Cor.12:31, Matei 9:37-38). Și dacă le folosim în smerenie și supunere, cu dragoste, biserica va fi îmbogățită cu bucurie, mângăiere, vindecare, eliberare, zidire și creștere). Așa să ne ajute Dumnezeu!

Duhul Sfânt la nivelul personal

Cred că la fel ca orice lucrare a lui Dumnezeu, și lucrarea Duhului Sfânt are loc în primul rând la nivelul personal, după cum citim în Scripturi că limbile de foc ,,s-au așezat câte una pe fiecare din ei” (Fapte 2:3). Duhul Sfânt ne răscolește pe fiecare, convingându-ne de realitatea vieții noastre și nevoia de pocăință . Tot El aprinde în noi dorința după mântuire și o Împărăție dreaptă și veșnică, apoi, pe măsura credinței, aduce în viața noastră aceste binecuvântări. Ori de câte ori Domnul Isus a chemat oamenii la Sine, s-a adresat fiecăruia personal. La fel procedează la sărbătoarea Corturilor când strigă „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Totuși, această realitate, nu trebuie să ne ducă la individualism, ci dimpotrivă, ne duce în comunitatea celor care au aceeași credință. Nu văd nici o contradicție între mărturisirea bisericilor evanghelice care cheamă la însușirea personală a credinței și mărturisirea bisericilor tradiționale care cheamă la însușirea credinței comunitare. Chiar și în bisericile evanghelice credința personală te aduce în comunitate, în biserică, după cum și în bisericile tradiționale, crezul se spune la persoana întîi singular: ,,cred”. Eu consider că relația cu Dumnezeu în general trebuie considerată la amândouă nivelurile. În privința lucrării Duhului Sfânt, o să scriu în primul rând despre aspectul personal, apoi despre aspectul comunitar.   

Am scris în articolul precedent că la Cincizecime, s-a împlinit promisiunea Domnului că va reveni la ucenici prin revărsarea spirituală a Duhului sfânt, iar pentru noi se împlinește această făgăduință, nu printr-o nouă revărsare, ci pe măsura credinței și dedicării noastre. Duhul Sfânt este revărsat peste biserica Domnului, dar eu, chiar cufundat (botezat) în această realitate spirituală, sunt umplut cu Duhul Sfânt atât cât îi fac loc în viața mea. Și după măsura umplerii vor fi și consecințele în viața mea personală.

1. O viață nouă, dobândită printr-o schimbare miraculoasă. Ioan Botezătorul, îndemnând oamenii la pocăință, le spunea că aceasta trebuie să fie evidentă prin faptele bune pe care le fac. Dar în același timp le vorbea despre Mesia care va veni, și botezându-i cu Duhul Sfânt și cu foc, va face în viața lor o curățire profundă și o schimbare profundă, nu doar de suprafață (Luca 3:7-17). Domnul Isus a vorbit în același fel când îi prezenta lui Nicodim realitatea spirituală (Ioan 3:3-11). Oricum am lua aceste cuvinte, se înțelege că dovada nașterii din nou nu este ce facem noi spre aceasta (Cuvântul, botezul, biserica, mirungerea, etc), ci ceea ce se întâmplă în noi în mod real. Poate cea mai frumoasă promisiune în legătură cu Duhul Sfânt este pacea, liniștea care urmează puternicei încrederi că Domnul este mereu cu noi (Ioan 14:26-28).

2. O viață plină de fapte bune, pe care Scriptura le numește Roadă a Duhului Sfânt. Aceasta are dea face în primul rând cu caracterul nostru, apoi ce fapte facem potrivit caracterului nostru (Galateni 5:22-23). În celebra Predică de pe munte, Mântuitorul spune că adevărații slujitori ai Săi, nu sunt cei care pretind că sunt pentru lucrările ce le fac, ci cei care au un caracter și o viață, potrivite cu Cel pe care pretind că-L slujesc (Matei 7:15-20). Parabola pomului și a rodului său, este frecventă în Evanghelie, spusă de Domnul, apoi de apostoli în diferite feluri. Foarte sugestivă este Parabola Viței, unde se spune clar că o viață adevărată este susținută de relația spirituală care există între Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) și omul care primește prin credință Cuvântul (Ioan 15:1-11).

3.O viață de închinare. Vorbind cu femeia samariteacă, Domnul Isus spune: ,,Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:22-24). Așa se întâmplă în ziua Cincizecimii odată cu coborârea Duhului Sfânt. Erau mulți oameni adunați la Ierusalim să se închine la Templu. Dar odată cu revărsarea Spiritului Sfânt, centrul închinării este transferat din Templu într-o casă simplă unde erau adunați ucenicii. Interesul oamenilor nu mai este spre preoți și jertfe, ci spre ucenicii care mărturiseau Jertfa. Slujba duhovnicească lasă în urmă ritualurile religioase, oferind o relație spirituală cu Dumnezeul cel Viu. Imediat ucenicii și cei ce cred se concentrează spre o viață de închinare prin Cuvânt, comuniune, rugăciune și împărtășirea cu Jertfa Mântuitoare (Fapte 2:42). Apoi în epistole sunt numeroase îndemnuri spre o închinare spirituală dinamică (Efeseni 5:18-20, Filipeni 2:1, Coloseni 3:16,etc).

4. O viață mărturisitoare. Odată cu Coborârea Duhului Sfânt, ucenicii, au început să-L mărturisească cu îndrăzneală pe Domnul Isus Cristos. Faptul că această putere venea de la Dumnezeu prin Duhul, se vede din încăpățânarea lor de a persevera în ciuda opoziție. Conștienți că nu pot ei să facă față piedicilor și amenințărilor, ei stăteau într-o continuă stăruință (Fapte 4: 29). Este trist că uneori stăruința a devenit un fel de inițiere în viața spirituală. Eu cred că stăruința este de fapt o stare permanentă de rugăciune. Conștientizând că suntem total neputincioși și dependenți  de Dumnezeu, insistăm neîncetat ca El să fie cu noi, să ne folosească, să ne dea curaj, îndrăzneală și cuvânt pentru convingere.

Vorbind despre lucrarea Duhului Sfânt la nivelul individului, nu putem să nu observăm că tot ce face Duhul în noi personal, nu ne duce spre izolare individuală, ci ne duce spre alții. În primul rând spre comunitatea credincioșilor unde ne închinăm și ne zidim unii pe alții, apoi împreună lucrăm pentru mărturisirea Evangheliei.