Bine și rău de Sfânta Parascheva

Cuvioasa Parascheva sau Sfânta Vineri

Pildă de credință, exemplu de urmat, încurajare pentru viața spirituală în această lume materialistă și imorală, speranță că și copii noștri pot alege să-L slujească pe Domnul Isus, în ciuda tentațiilor din lumea aceasta.

S-a născut în anul 1025 într-o familie creștină înstărită, în localitatea Epivat (astăzi Boiados sau Selim-Pasa în Turcia). Se spune că încă din copilărie a fost atrasă de lucrurile spirituale, având o mare dorință să facă fapte bune, ajutându-i pe săraci. Când familia îi aranjează căsătoria, ea refuză să se căsătorească, apoi se călugărește. Din mănăstire pleacă într-un pelerinaj în Palestina, dar la porunca unui înger se întoarce acasă. Pe drumul de întoarcere în anul 1050, moare pe corabia cu care călătorea și este lăsată de marinari la malul mării unde o găsește un călugăr. Potrivit altor surse mai trăiește încă doi ani în cetatea natală. Oricum de aici înainte începe istoria moaștelor sfintei Parascheva, iar variantele sunt multe și diferite. Se spune că moaștele au ajuns pe teritoriul țării noastre în spre sfârșitul secolului paisprezece, fiind cumpărate de Mircea cel Bătrân, apoi ajung la sârbi, apoi la Constantinopol, de unde în 1641 sunt iarăși cumpărate de Vasile Lupu și aduse la Iași. Mai mult vezi aici: http://www.revistamagazin.ro/content/view/11303/7/ și aici http://www.crestinortodox.ro/religie/moastele-sfintei-parascheva-126667.html

Noi, ca Biserică neoprotestantă, nu credem în cultul moaștelor și considerăm că este o practică religioasă nepotrivită, chiar împotriva Evangheliei. În Sfintele Scripturi la a doua carte a împăraților, la cap. 13, vers. 20 la 22, citim că din întâmplare, un om mort a ajuns în contact cu trupul prorocului Elisei și a înviat. Chiar dacă noi credem că este o întâmplare adevărată, nu avem  nici o dovadă că a fost o situație repetabilă. Pe deasupra nu găsim nimic despre practica aceasta în cuvântul Domnului Isus și nici în cuvântul apostolilor. În Faptele Apostolilor citim că atunci când creștinii mureau, erau pur și simplu îngopați, fără a se aștepta ceva de la trupurile lor moarte. Iată care sunt principalele argumente pentru care Sfânta Scriptură nu ne încurajează spre  acte religioase pe care le vedem practicate astăzi.

1. Starea omului după moarte. Știm că moartea este o despărțire a sufletului de trup. Sufletul creștinului se duce la Dumnezeu, iar trupul rămâne în starea de putrezire, de ocară, de neputință, până la înviere (Filipeni 1:23; 1Corinteni 15.42, 43). Din binecunoscuta pildă a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, înțelegem că intervențiile după moarte, rămân fără nici o valoare. Apostolul Pavel, în ultima sa epistolă vorbește despre lucrarea sa ca fiind isprăvită, și odată cu moarte mai așteaptă doar răspltătirea pentru ce a lucrat cît timp a fost în viață. Nu ne dă nici un indiciu despre ce va face pentru noi după moarte. Ce a avut de făcut, a făcut (2Timotei 4:7).

2. Învățătura Scripturii despre rugăciune. Încă din Rugăciunea „Tatăl nostru” suntem învățați să ne rugăm Tatălui. În toată Scriptura, nu găsim decât rugăciuni adresate direct lui Dumnezeu. Domnul Isus și apostolii ne-au îndemnat să ne rugăm Tatălui, în Numele Domnului Isus Hristos, El fiind singurul Mijlocitor între Dumnezeu și noi oamenii (Ioan 14:13,14; 1Timotei 2:5). Este adevărat că noi trebuie să ne rugăm unii pentru alții și pentru toți oamenii, dar rugăciunile noastre le facem atât cât suntem în viață, și pentru oameni care sunt încă în viață. Ne mai spune Cuvântul că trebuie să ne rugăm prin Duhul Sfânt, astfel, suntem încredințați că rugăciunile noastre sunt starea noastră de vorbă cu Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Nimic nu se poate interpune între noi și Cel Sfânt.

3. Evanghelia încurajează la o relație personală cu Dumnezeu. Primele cuvinte ale Domnului Isus către oameni au fost „veniți la mine”, iar printre ultimele Lui cuvinte consemnate în Scripturi sunt acestea: „iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” Este absurd ca odată ce Dumnezeu ne dă așa o mare favoare, să venim la El personal, oamenii caută fel și fel de căi ocolitoare. Noi avem siguranța că „îndrăzneala pe care o avem la El, este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” (1Ioan 5:14) „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16). Trebuie specificat că dezvoltarea unei relații personale cu Dumnezeu nu exclude relația cu biserica locală și nici cu cea universală, dimpotrivă, când te poziționezi corect față de Domnul Isus, ești în cea mai bună relație cu ceilalți. Domnul ilustrează această realitate prin pilda Viței de vie. „Eu sunt Vița, iar voi sunteți mlădițele.” Dacă fiecare mlădiță se găsește în Viță, atunci este în relație și cu celelalte. În legătură cu biserica de pe pământ, noi trebuie să ne rugăm unii pentru alții, să ne învățăm unii pe alții, să ne încurajăm unii pe alții, să ne iubim unii pe alții, să ne iertăm unii pe alții, să ne ajutăm unii pe alții. În legătură cu cei care au murit, ei trebuie să fie pentru noi lecții de credință, exemple de urmat și încurajare că dacă ei au putut să rămână credincioși până la moarte și noi putem (Evrei 11, 12:1, 13.7).

Așa că noi, cu ocazia acestei sărbători, dorim să luăm exemplul aceste tinere care l-a slujit pe Dumnezeu și semenii ei, și să facem la fel. Să ne încurajăm pe noi și pe copiii noștrii că așa cum Parascheva, tânără fiind, a luptat să câștige veșnicia, și noi putem să privim cu nădejde spre Împărăția lui Dumnezeu și să nu ne lăsăm îngenuncheați de materialismul și decadența morală a lumii în care trăim. Doamne ajută!  

De ce-s supărați reprezentanții BOR pe Ziua îndrăgostiților

Ca în fiecare an, reprezentanții Bisericii ortodoxe au trecut la atac împotriva acestei sărbători „de import” cum zic ei, căutând să demonstreze că-i o mare nenorocire pentru nația noastră creștină de dinainte de Hristos. Am citit și eu câteva din cele spuse și am observat care sunt argumentele prin care încearcă să combată Valantine s day. În primul rând se vorbește despre caracterul de legendă al sărbătorii, prin faptul că povestea care stă în spatele acesteia nu corespunde cu adevărul istoric al vieții sfântului Valentin. Dar eu mă întreb dacă românii au vreo sărbătoare care să nu aibă în spate o sumedenie de mituri și legende. În al doilea rând se vorbește de caracterul comercial al sărbătorii, de parcă există vre-o sărbătoare în România din care să lipsească aspectul comercial chiar și în biserică. Probabil este singura sărbătoare în care biserica nu încasează nimic. În al treilea rând se acuză imoralitatea care este asociată  în unele situații acestei sărbători. Să-mi fie cu iertare, dar nu i-am văzut supărați pe preoți pentru imoralitatea care însoțește în general sărbătorile ortodoxe. Nu există praznic la români care să nu fie  pretext pentru destrăbălare. Sau numai de Valatine s Day există cupluri care n-au trecut pe la altar? Nu au cununat chiar preoții ortodoxi cupluri care au divorțat în câteva luni? Nu sunt destui contribuabili importanți ai bisericii cununați și divorțați de câteva ori și nu de ziua îndrăgostiților, ci în sfintele biserici? Iată că toate aceste nenorociri care însoțesc sărbătoarea aceasta sunt prezente în toate sărbătorile fie ortodoxe sau nu.   

Dar alta este durerea lor. O sărbătoare neortodoxă a devenit mai atractivă pentru români decât sărbătorile ortodoxe. Asta-i problema lor. Și pentru că așa știm noi românii, mai bine să omorâm capra vecinului să rămână a noastră ai mai frumoasă, decât să ne ocupăm de capra noastră să o întreacă pe a vecinului. Biserica ortodoxă ca întotdeauna, duce o luptă nedreaptă. În loc să-și vadă propriile probleme și să se ocupe de proprii lor credincioși într-un mod constructiv, aruncă cu acuze spre alții. Am citit un articol în care autorul, un preot ortodox propunea ca familia, școala, mass-media autoritățile , să depună eforturi pentru a promova valorile ortodoxe. Dar nu zice nimic de treaba lor, a bisericii, a preoților. De ce să le facă alții treaba?

Am întâlnit chiar poziții îngrijorătoare pentru libertarea religioasă și chiar libertate în general. Pe saitul creștinortodox.ro,  autorul articolului se uită cu lăcomie la măsurile pe care autoritățile ruse le-au luat pentru a se apăra de invazia străină a dragostei.

„Iata, spre exemplu, reactia autoritatilor ruse fata de sarbatoarea „Valentine's Day”, din anul acesta, redau stirea aparuta pe agentiile de presa acum cateva zile : Guvernul regiunii ruse Belgorod a anuntat ca interzice orice forma de a sarbatori in spatii publice de Valentine's Day, pentru ca aceasta sarbatoare "contravine culturii rusesti". "Suntem impotriva sarbatorilor catolice in regiunea noastra, unde 97% din populatia locala este ortodoxa", a spus Nikolai Bezlutski, membru in administratia regiunii Belgorod, citat de Ria Novosti. Oficialul a precizat insa ca fanii Valentine's Day pot sarbatori in intimitate, nicidecum in spatiul public. De asemenea, nici o petrecere nu va fi organizata la Universitatea Belgorod, care va celebra pe 15 februarie "ziua tinerilor ortodocsi", a declarat purtatorul de cuvant al universitatii, Alexandrei Pyj. Intr-un document intitulat "Masuri pentru asigurarea securitatii spirituale a regiunii Belgorod", autoritatile locale au hotarat "sa nu autorizeze petrecerile de Sfantul Valentin si de Holloween in obiectivele culturale, educative si alte administratii orasenesti si departamentale din aceasta regiune". http://www.crestinortodox.ro/religie/valentine-day-sarbatoarea-indragostitilor-123694.html

Ce să mai zicem. Pe curând să avem și noi „măsuri pentru asigurarea securității spirituale” ca să poată sta liniștiți preoții ortodoxi și de ziua îndrăgostiților.

Tradiția creștină

Tradiția creștină sau tradiția bisericii este unul din subiectele fierbinți care produc tensiuni între credincioșii bisercilor istorice (catolică și ortodoxă) și credincioșii bisericilor protestante sau neoprotestante. De multe ori am observat că adevărata problemă nu o reprezintă înțelegerile diferite asupra subiectului, ci tocmai faptul că nu se înțelege poziția celorlalți, dar nu există nici o înțelegere clară a propriei poziții.
Această discuție pleacă de la pasaje evanghelice în care ni se prezintă realitatea că evreii din vremea Domnului Isus, au ajuns să dea importanță mai mare datinilor strămoșești decât Sfintelor Scripturi, lucru condamnat de Mântuitorul. Conștienți de acest adevăr, trebuie să înțelegem că ce au făcut ei, putem repeta și noi, ceea ce justifică încercarea bisericilor evanghelice de a lua ca autoritate în credință șii practică doar Biblia. Dar pe de altă parte, se observă că există și în aceste biserici, practici care au caracter de datină, specifică fiecărui grup confesional în parte. Atunci este corect să condamnăm tradițiile altora, în timp ce noi le practicăm liniștiți pe ale noastre? Mai mult, adesea se aruncă blamul asupra unor aspecte ale tradiției din bisericile tradiționale, care sunt corecte din punct de vedere biblic (crezurile de exemplu). Bisericile istorice la rândul lor acuză bisericile neoprotestante de erezie, pentru că se abat de la tradiția strămoșească, chiar dacă în chestiuni teologice esențiale acestea mărturisesc un crez corect  (Sfânta Treime, Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, doctrina mântuirii, etc.).
Doresc să vă ajut să înțelegeți că nu tot ce a dăruit istoria bisericii este de lepădat, că fiecare suntem parte a unei tradiții, dar atunci când analizăm totul prin Cuvântul Sfânt, lăsat de tradiția bisericii creștine, găsim lucruri adevărate, demne de a fi apreciate și acceptate, precum și aspecte care nu au o valoare susținută de Sfânta Scriptură.

 În pasajul evanghelic de la Matei capitolul 15, versetele 1 la 20 (precum și la Marcu 7:1-22), Domnul Isus are o controversă cu liderii religioși pe marginea tradiției, apoi, le dă oamenilor o învățătură în legătură cu subiectul acesta, iar în cele din urmă, se asigură că ucenicii au înțeles lecția despre acest subiect.

Ca ucenici ai Domnului Isus, care ne aflăm la o distanță considerabilă în timp de vremea în care Isus Hristos a fost în trup printre oameni, ar trebui să înțelegem bine cum să ne raportăm la tradiția creștină. Să avem grijă să nu facem aceeași greșală pe care au făcut-o iudeii, punând mai presus tradiția decât Sfânta Scriptură. Dar nici să nu disprețuim tot ceea ce istoria creșnitismului a dăruit de-a lungul secolelor.

În textul biblic, ni se spune că de la Ierusalim, centrul religios al iudaismului, au venit niște farisei și cărturai, care, observând activitatea Domnului și a ucenicilor, au constatat că ucenicii nu respectă  ritualul tradițional de spălare a mâinilor. Nu era vorba de spălarea în scopul igienei personale, ci un ritual pe care evreii au început să-l practice la un moment dat, iar cu timpul a devenit regulă religioasă obligatorie. La acuzația acestor lideri religioși, Domnul Isus le răspunde: „Dar voi, de ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?”

Ce este tradiția sau datina

Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, tradiția este „ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe, care se statornicesc istoricește  în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și se transmit din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social, trăsătura lui specifică”; datina, sinonim pentru tradiție este „obicei sau deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni.”

Tradiția evreiască cuprinde diferite interpretări ale legii, care cu timpul au devenit reguli considerate foarte importante. Acestea erau transmise pe cale orală până în jurul anului 200 după Hristos când au fost cuprinse într-o colecție de datini numită Mișna[1].

Tradiția creștină

Când citim texte biblice ca Evanghelia după Luca 1:1-4 sau 1Corinteni 15:1-4, nu putem să nu observăm că scriitorii vorbesc despre ceva ce au auzit și au primit ei înșiși (la început oral, ulterior în scris), apoi au căutat să transmită mai departe întocmai, lucruri care sunt esențiale pentru mântuire și necesită păstrarea și transmiterea exactă a acelor adevăruri. Putem spune că Evanghelia însăși este parte a tradiției creștine. Noi nu putem afirma pur și simplu că nu avem nimic de-a face cu tradiția. Când facem afirmații ca „Sola Scriptura”, urmăm de fapt o tradiție, tradiția reformei. Noi credem că există o tradiție fidelă mărturiei apostolice și implicit Scripturii, dar există și o tradiție care nu este întocmai în armonie cu adevărurile Sfintei Scripturi. Chiar și Biserica Ortodoxă vorbește de Tradiția cu „T” mare și alte tradiții[2].

Tradiția Scripturii sau tradiția biblică este ceea ce ne spune Cuvântul inspirat, revelația lui Dumnezeu, făcută cunoscută prorocilor și apostolilor, care au transmis-o prin viu grai, apoi în scris și a rămas până astăzi norma pentru credință și trăire creștină.

Această tradiție biblică cuprinde: 1. fapte cu privire la Domnul Isus (Luca 1:1-4, 1Corinteni 11:23, 15:1-4); 2. semnificația acestora pentru noi oamneii (Romani 1-8, Galateni, 1Cor. 15 unde ne prezintă semnificația învierii Domnului, și multe alte pasaje); 3.modul de viață care decurge din acestea (Efeseni 4:20, 21, etc). Putem spune că este vorba despre ceea ce Iuda numește „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda v.3).

Tradiția din afara Scripturii cuprinde cuprinde: 1. diferite interpretări date de oameni Scripturii, interpretări care pot fi mai mult sau mai puțin aproape de adevăratul sens al Bibliei. Acestea au dus apoi la dogme, mai mult sau mai puțin aproape de adevărul Scripturii. Unele sunt comune bisericilor creștine, altele, dimpotrivă, le diferențiază; 2.practici care s-au statornicit cu timpul în viața credincioșilor și a bisericilor; 3.credințe, practici și obiceiuri moștenite din surse necreștine.

Fiecare biserică creștină, prin tot ceea ce crede, mărturisește și face, urmează o tradiție apostolică, consecventă cu învățătura Bibliei, dar și o tradiție care nu este întocmai fidelă adevărului Scipturii. Pentru a nu ajunge să cădem în aceeași greșală ca evreii, punând mai presus tradiția decât Scriptura (Matei 15:3, Marcu 7:8), noi, creștinii de astăzi, ar trebui să discernem între cele două, cu atât mai mult cu cât înțelegem că de rămânerea noastră în adevărul încredințat depinde mântuirea noastră (1Cor. 15:2, 2Timotei 3:14-17).

„Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.”

„Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Apostolul ne avertizează solemn că este vital să evaluăm lucrurile pe care le auzim și să nu primim nimic care poate altera adevărul Evangheliei (Galateni 1:8). Chiar sfinții părinți ai bisericii care au avut un rol crucial în apărarea adevărului Evangheliei, au susținut și au dat îndemnuri asemănătoare. Sfântul Atanasie, cel care a dus lupta pentru adevăr cu erezia ariană, și care a participat la formularea crezului de la Niceea în anul 325, despre care Dumitru Stăniloaie spune că a dat termenului „omoousios”  (Fiul de aceiași Ființă cu Tatăl), „o largă întemeiere biblică”[3], scrie în Scrisoarea către Serapion că el a scris „după credința apostolică predată nouă de părinți, neadăugând nimic din afară, ci ceea ce am învățat, am pus în scris, în acord cu Sfintele Scripturi.” Chiar îl roagă pe destinatar să-l ierte pentru cele în care greșește, iar acolo unde cele scrise nu se potrivesc cu Scriptura, să le îndrepte el însuși[4].

Ca și creștini suntem parte a unei tradiții în care se regăsesc credințe și practici potrivite cu Evanghelia, dar și credințe și practici care nu sunt întocmai consecvente cu adevărul Scripturii. Noi trebuie să putem discerne între cele două, încât niciodată să nu neglijăm lucrurile cu adevărat importante (biblice), de dragul celor mai puțin importante (nebiblice). Sau folosind chiar cuvintele Domnului Isus „să nu călcăm porunca lui Dumnezeu ca să ținem datina noastră”. 

Dar cum au ajuns iudeii să facă o asemenea greșală majoră? Pentru a înțelege trebuie să urmărim cele două situații expuse în text.

Primul caz, spălarea rituală a mâinilor înainte de masă. Potrivit cărții Leviticul capitolul 15, legea mozaică prezenta o serie de situații în care oamenii Legământului deveneau necurați. Acea necurăție dobândită în diferite circumstanțe, se transmitea prin atingere și altor persoane, contamina chiar obiectele cu care cei necurați intrau în contact, iar obiectele necurate transmiteau la rândul lor necurăția, către persoanele care le atingeau. În toate aceste situații curățirea se făcea prin spălare cu apă, atât a obiectelor cât și a persoanelor. Putem presupune că tradiția spălării are rădăcini aici. De teamă să nu se facă necurați involuntar, oamenii au considerat că nu strică să se spele mai des după principiul proverbului ,,cine s-a fript cu lapte, suflă și-n iaurt.” Cu timpul aceste practici s-au statornicit și au devenit reguli obligatorii (Marcu 7:3,4,8).

Al doilea caz. Domnul Isus, pentru a exemplifica, apelează la o altă situație în care ei puneau mai presus tradiția decât Scriptura. Este vorba de „corban” versus cinstirea părinților. Cinstirea părinților se regăsea între Cele Zece Porunci (Exod 20:12), dar de unde venea obiceiul de a închina anumite lucruri personale lui Dumnezeu? La Leviticul, capitolul 27, găsim câteva precizări legale despre acest subiect. Probabil că din dragoste pentru Dumnezeu unii au început să practice dedicarea unor bunuri personale Domnului. Cu timpul însă, această practică, a ajuns să fie folosită pentru sustragerea de la îndatoririle față de părinți. Dacă ar fi să ne imaginăm o situație similară în prezent, ne putem gândi la o persoană matură care își cumpără un automobil. Pentru că este singurul din familie care are mașină, părinții acestuia apelează deseori la el pentru a-i duce cu mașina într-o parte sau alta. De la un moment dat omul se satură să fie taximetristul familiei, și pentru că știe că lucrurile închinate lui Dumnezeu nu mai pot fi folosite decât în folos personal, merge la Templu și dedică mașina lui Dumnezeu. Acum are o scuză serioasă în fața solicitărilor părinților („ori cu ce te-ași putea ajuta l-am închiat lui Dumnezeu”), chiar pare un om religios și preocupat serios de problemele spirituale. „Scuze, dar îl iubesc prea mult pe Dumnezeu încât să mai am timp și pentru oameni.”

Uitându-ne la aceste două cazuri, observăm că există două aspecte care le caracterizează: 1. au o aparentă bază biblică. Cu siguranță că fariseii și cărturarii care s-au poticnit de spusele Domnului Isus, i-ar fi putut arăta că au de partea lor Legea; 2. neglijează principiile spirituale ale Cuvântului în favoarea formelor religioase. Astfel de la principii ca grija pentru curăția sufletului și a trupului, o moralitate înaltă, cumpătare în toate aspectele vieții, inimă curată, sinceritate și transparență, care răzbat din Legea lui Dumnezeu, au ajuns doar la spălarea trupului ca o formă religioasă de suprafață, fățarnică, dintr-o inimă murdară. De la fapte ale credinței din dragoste de oameni, au ajuns la o aparentă dragoste de Dumnezeu declarată cu gura, dar nedovedită cu fapta. Cuvântul lui Dumnezeu, a fost înlocuit de cuvântul oamenilor.

Cum să evităm această decădere periculoasă? Ce să facem pentru a nu ajunge oameni religioși, devotați tradițiilor omenești mai mult decât Cuvântului lui Dumnezeu?

În primul rând trebuie să apreciem tot ceea ce am moștenit din istoria bisericii, dar să evaluăm totul prin lumina adevărului Evangheliei. De exemplu, dacă luăm în discuție Crezul creștin, formulat la Niceea în 325, apoi completat la Constantinopol în 381, observăm că este în totalitate biblic. Chiar dacă întâlnim termeni care nu sunt luați neapărat din Biblie, aceste cuvinte exprimă în mod limpede adevărul Evangheliei. Tot ceea ce au urmărit episcopii adunați în primele sinoade ecumenice, a fost ca acele elemnte ale Evangheliei, de care depinde mântuirea noastră, să fie prezentate într-o formulă simplă, concisă, și imposibil de răsturnat de cei care încercau să denatureze Evanghelia. Dacă trecem peste secole și ne oprim la cel de-al șaptelea sinod ecumenic ținut tot la Niceea în anul 787, care a luat în dicuție disputa iconoclastă, vedem că deși concluziile sinodului au fost că ne putem închina lui Dumnezeu (adorare), închinându-ne icoanelor și moaștelor (venerare), argumentele care au dus la această hotărâre nu au fost de natură biblică, ci mai degrabă de natură lingvistică. Ioan Damaschinul, figura teologică centrală din acest sinod, a argumentat legitimitatea închinării la icoane pe diferența celor două cuvinte (adorare și venerare). Făcând această evaluare, nu nesocotim importanța sinodului. Putem observa că argumentele biblice care au fost scoase și discutate în dezbaterile sinodului, au dus mai degrabă și spre  concluzii care trebuie acceptate datorită temeliei lor biblice. De exemplu relația dintre Cuvânt și imagine susținută de afirmația din Evanghelia după Ioan „Cuvântul s-a făcut Trup” a scos în evidență faptul că prin imagine se poate ajuta înțelegerea adevărurilor Sfintelor Scripturi[5]. Chiar dacă sinodul nu ne poate convinge biblic să adoptăm închinarea la icoane și alte obiecte de cult (să fim iconoduli), ne convinge că nu trebuie să nesocotim rolul didactic al icoanelor și puterea imaginii de a vorbi (să nu fim iconoclaști – distrugători de icoane).

În al doilea rând, este necesar să căutăm o înțelegere cât mai corectă posibil a Sfintelor Scripturi. Pentru a ne apropia de adevărul Scripturii este necesară o interpretare corectă a textelor biblice, ținând seama de câteva principii de interpretare:

1.Orice text, trebuie înțeles în contextul său. Se știe că scoaterea unor afirmații din context, este cea mai simplă metodă de a denatura mesajul. În sens invers, pentru a nu denatura mesajul, primul lucru necesar este ca orice text să fie înțeles în contextul său. Este bine să știm că versetele, capitolele și subtitlurile diferitelor secțiuni, nu au făcut parte din textul inițial al bibliei. Acestea au fost introduse mult mai târziu ca unelte ajutătoare în gestionarea textelor. Dar dacă nu se ține cont de aceasta, uneltele ajutătoare pot încurca înțelegerea. Așa că pentru interpretarea corectă, versetele nu se iau pur și simplu separat, ci trebuie raportate la întregul text. De exemplu, dacă ne uităm la cel mai scurt verset al bibliei, care se găsește la Evanghelia după Ioan, capitolul 11:35, citim că „Isus plângea”. Eu vreau să înțeleg de ce plângea Isus. Am auzit și am citit o mulțime de răspunsuri și explicații. Dar dacă citesc întregul context, găsesc acolo răspunsul cel mai simplu. Isus se afla în fața mormântului prietenului Său Lazăr, pe care (ne spune textul însuși), îl iubea. Ce fac oamenii atunci când le moare cineva drag? Plâng. Așa că nu mai am nevoie de alte înțelegeri tainice. Textul face o afirmație, pe care contextul o explică. Dar se ridică o altă întrebare: Isus fiind Fiul lui Dumnezeu, este normal ca El să se comporte ca noi, ceilalți oameni? Acum lărgind contextul, la întreaga carte a Evangheliei lui Ioan, chiar la celelalte Evanghelii și întregul Nou Testament și întreaga Scriptură, găsesc multe situații în care Domnul Isus, însușind natura noastră, s-a comportat la fel ca noi toți oamenii, singura excepție fiind că El nu a păcătuit (Evrei 4.15). Domnul, prin întrupare, și-a asuman în întregime natura umană cu toate emoțiile ei, chiar plânsul nostru. Deci înțelesul textului se găsește în contextul său. Nu avem versete singuratice, ci texte unitare. Întotdeauna versetul 10 se găsește între 9 și 11; un capitol este parte a unei cărți, iar o carte biblică face parte dintr-un canon biblic. Ceea ce face ca Biblia să fie unică în felul ei, este tocmai unitatea, consensul și armonia tuturor cărților ei, chiar dacă acestea au fost scrise de persoane diferite, care au trăit în culturi diferite, la distanțe mari de timp unele de altele. Este păcat ca interpretările noastre să-i strice armonia.

2. Este mai important principiul decât forma. Biblia ne transmite în primul rând principii de viață, sau principii spirituale, dar în același timp ne arată și felul în care principiile respective au fost puse în aplicare la un moment dat. Este bine să știm că principiile niciodată nu se schimbă, ele au rămas și vor rămâne. Totuși felul sau forma în care principiile s-au pus în aplicare s-a schimbat. Principiile țin de divinitate, dar forma aplicării lor ține de umanitate. Principile sunt aceleași pentru orice timp și orice loc, dar felul în care se împlinesc, diferă în funcție de cadrul social, cultural.

Putem lua ca exemplu rugăciunea. A te ruga este un principiu valabil pentru orice om, în orice timp și orice loc. Dar cum să te rogi, în mod special în ce poziție să stai la rugăciune, aceasta este formă, care diferă de la caz la caz. Uneori oamenii s-au rugat îngenunchind, alteori au stat în picioare; uneori au căzut cu fața la pământ, alteori s-au rugat stând în pat; uneori au strigat către Dumnezeu, alteori au vorbit în șoaptă, etc.

Tradiția nebiblică ține în general de forme, de felul în care se fac anumite lucruri, de exterior, și cu cât ne legăm mai tare de ea, cu atât ne îndepărtăm de principii, de ceea ce este esențial.

3. Legile Vechiului Legământ trebuie înțelese prin reafirmarea lor în Noul Legământ, sau mai simplu spus, Vechiul Testament se înțelege în lumina Noului Testament. Atunci când evanghelistul Marcu, în urma afirmațiilor Domnului Isus că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură îl spurcă, explică: „a zis astfel, făcând toate bucatele curate”, nu mai am o problemă cu interpretarea legilor alimentare din Vechiul Testament. Cu atât mai mult, că se găsesc și alte afirmații asemănătoare în Noul Testament.

Legea a avut rolul ei. Nu să-i curățească pe oameni, ci să le arate necurățiile, ca apoi să-i îndrume spre Cel care poate să curățească, spre Hristos (Galateni 324).

4. Atunci când citesc și vreau să înțeleg Cuvântul, eu trebuie să fiu interesat de ce-mi spune mie personal, nu ce le spune altora. Numai așa pot dobândi o inimă curată, pot să văd și chiar să-i călăuzesc și pe alții spre viață nu spre groapă.

În al treilea rând, este necesară verificarea interpretării personale, cu ceea ce au spus, sau spun alții. Nu putem avea fiecare propriul nostru crez și nici nu putem să urmăm credința de unii singuri. Așa cum am spus deja, fiecare grupare creștină urmează o anumită tradiție în care se regăsesc elemente mai mult sau mai puțin biblice. Atunci este nevoie să găsesc acea biserică a cărei credință și practică se potrivesc cel mai bine cu adevărul Evangheliei și să mă alătur acelor credincioși.  

Concluzia este că astăzi, la o depărtare istorică considerabilă față de prima biserică creștină, nu putem spune că noi nu urmăm Tradiția creștină, deoarece, Biblia însăși este parte a tradiției creștine. Problema este că biserica a dezvoltat de-a lungul existenței ei credințe și practici mai mult sau mai puțin corecte din punct de vedere biblic. Deoarece  grija primilor creștini a fost să transmită o Evanghelie fidelă surselor primare (pe care le identificăm cu Sfânta Scriptură), noi creștinii de astăzi ar trebui să avem aceeași grijă. Vom face asta prețuind tot ceea ce ne-a lăsat istoria bisericii, dar vom evalua totul după adevărul Sfintei Scripturi (sursa primară), căutând să înțelegem orice text în contextul său, pentru a pune în practică principii creștine nu forme religioase. Privind prin lentila Scripturii lecțiile istoriei bisericii, să trăim în mediul nostru cultural adevărul credinței, în forma cea mai potrivită vremurilor în care trăim[6].

 

     

---

[1] Notă la Biblia Noua Traducere în limba Română.

[2] „Învăţătura ortodoxă face diferenţa între Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia (cu majusculă) şi diferitele tradiţii bisericeşti care ar putea exista în istoria creştinismului.” http://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Tradi%C8%9Bie

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri partea a II-a, Editura Institutului Biblic și de misiune al BOR, 1988, introducere, pagina 5

[4] Epistola I către Serapion, pagina 65

[5] Istoria creștinismului vol II, Nicolae Chifăr, Trinitas, Iași, 2000.

[6] Dinamica bisericii, Gene A. Getz, Fundația EBE, Cluj, 2000