Această discuție pleacă de la pasaje evanghelice în care ni se prezintă realitatea că evreii din vremea Domnului Isus, au ajuns să dea importanță mai mare datinilor strămoșești decât Sfintelor Scripturi, lucru condamnat de Mântuitorul. Conștienți de acest adevăr, trebuie să înțelegem că ce au făcut ei, putem repeta și noi, ceea ce justifică încercarea bisericilor evanghelice de a lua ca autoritate în credință șii practică doar Biblia. Dar pe de altă parte, se observă că există și în aceste biserici, practici care au caracter de datină, specifică fiecărui grup confesional în parte. Atunci este corect să condamnăm tradițiile altora, în timp ce noi le practicăm liniștiți pe ale noastre? Mai mult, adesea se aruncă blamul asupra unor aspecte ale tradiției din bisericile tradiționale, care sunt corecte din punct de vedere biblic (crezurile de exemplu). Bisericile istorice la rândul lor acuză bisericile neoprotestante de erezie, pentru că se abat de la tradiția strămoșească, chiar dacă în chestiuni teologice esențiale acestea mărturisesc un crez corect (Sfânta Treime, Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, doctrina mântuirii, etc.).
Doresc să vă ajut să înțelegeți că nu tot ce a dăruit istoria bisericii este de lepădat, că fiecare suntem parte a unei tradiții, dar atunci când analizăm totul prin Cuvântul Sfânt, lăsat de tradiția bisericii creștine, găsim lucruri adevărate, demne de a fi apreciate și acceptate, precum și aspecte care nu au o valoare susținută de Sfânta Scriptură.
Ca ucenici ai Domnului Isus, care
ne aflăm la o distanță considerabilă în timp de vremea în care Isus Hristos a
fost în trup printre oameni, ar trebui să înțelegem bine cum să ne raportăm la
tradiția creștină. Să avem grijă să nu facem aceeași greșală pe care au făcut-o
iudeii, punând mai presus tradiția decât Sfânta Scriptură. Dar nici să nu
disprețuim tot ceea ce istoria creșnitismului a dăruit de-a lungul secolelor.
În textul biblic, ni se spune că
de la Ierusalim ,
centrul religios al iudaismului, au venit niște farisei și cărturai, care,
observând activitatea Domnului și a ucenicilor, au constatat că ucenicii nu
respectă ritualul tradițional de spălare
a mâinilor. Nu era vorba de spălarea în scopul igienei personale, ci un ritual
pe care evreii au început să-l practice la un moment dat, iar cu timpul a
devenit regulă religioasă obligatorie. La acuzația acestor lideri religioși, Domnul
Isus le răspunde: „Dar voi, de ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul
datinei voastre?”
Ce este tradiția sau datina
Potrivit dicționarului explicativ
al limbii române, tradiția este „ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini
și de credințe, care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale
și se transmit din generație în generație, constituind pentru fiecare grup
social, trăsătura lui specifică”; datina, sinonim pentru tradiție este „obicei
sau deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o
colectivitate de oameni.”
Tradiția evreiască cuprinde
diferite interpretări ale legii, care cu timpul au devenit reguli considerate
foarte importante. Acestea erau transmise pe cale orală până în jurul anului
200 după Hristos când au fost cuprinse într-o colecție de datini numită Mișna[1].
Tradiția creștină
Când citim texte biblice ca
Evanghelia după Luca 1:1-4 sau 1Corinteni 15:1-4, nu putem să nu observăm că
scriitorii vorbesc despre ceva ce au auzit și au primit ei înșiși (la început
oral, ulterior în scris), apoi au căutat să transmită mai departe întocmai,
lucruri care sunt esențiale pentru mântuire și necesită păstrarea și
transmiterea exactă a acelor adevăruri. Putem spune că Evanghelia însăși este
parte a tradiției creștine. Noi nu putem afirma pur și simplu că nu avem nimic
de-a face cu tradiția. Când facem afirmații ca „Sola Scriptura”, urmăm de fapt
o tradiție, tradiția reformei. Noi credem că există o tradiție fidelă mărturiei
apostolice și implicit Scripturii, dar există și o tradiție care nu este
întocmai în armonie cu adevărurile Sfintei Scripturi. Chiar și Biserica
Ortodoxă vorbește de Tradiția cu „T” mare și alte tradiții[2].
Tradiția Scripturii sau tradiția
biblică este ceea ce ne spune Cuvântul inspirat, revelația lui Dumnezeu, făcută
cunoscută prorocilor și apostolilor, care au transmis-o prin viu grai, apoi în
scris și a rămas până astăzi norma pentru credință și trăire creștină.
Această tradiție biblică
cuprinde: 1. fapte cu privire la Domnul Isus
Tradiția din afara Scripturii
cuprinde cuprinde: 1. diferite interpretări date de oameni Scripturii, interpretări care
pot fi mai mult sau mai puțin aproape de adevăratul sens al Bibliei. Acestea au
dus apoi la dogme, mai mult sau mai puțin aproape de adevărul Scripturii. Unele
sunt comune bisericilor creștine, altele, dimpotrivă, le diferențiază; 2.practici
care s-au statornicit cu timpul în viața credincioșilor și a bisericilor;
3.credințe, practici și obiceiuri moștenite din surse necreștine.
Fiecare biserică creștină, prin
tot ceea ce crede, mărturisește și face, urmează o tradiție apostolică,
consecventă cu învățătura Bibliei, dar și o tradiție care nu este întocmai
fidelă adevărului Scipturii. Pentru a nu ajunge să cădem în aceeași greșală ca
evreii, punând mai presus tradiția decât Scriptura (Matei 15:3, Marcu 7:8),
noi, creștinii de astăzi, ar trebui să discernem între cele două, cu atât mai
mult cu cât înțelegem că de rămânerea noastră în adevărul încredințat depinde
mântuirea noastră (1Cor. 15:2, 2Timotei 3:14-17).
„Vă fac cunoscut,
fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care
aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am
propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.”
„Tu să rămâi în
lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii
de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot
să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos
Isus. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe,
să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”
Apostolul ne avertizează solemn
că este vital să evaluăm lucrurile pe care le auzim și să nu primim nimic care
poate altera adevărul Evangheliei (Galateni 1:8). Chiar sfinții părinți ai
bisericii care au avut un rol crucial în apărarea adevărului Evangheliei, au
susținut și au dat îndemnuri asemănătoare. Sfântul Atanasie, cel care a dus
lupta pentru adevăr cu erezia ariană, și care a participat la formularea
crezului de la Niceea
în anul 325, despre care Dumitru Stăniloaie spune că a dat termenului
„omoousios” (Fiul de aceiași Ființă cu Tatăl), „o largă
întemeiere biblică”[3], scrie în Scrisoarea către
Serapion că el a scris „după credința apostolică predată nouă de părinți,
neadăugând nimic din afară, ci ceea ce am învățat, am pus în scris, în acord cu
Sfintele Scripturi.” Chiar îl roagă pe destinatar să-l ierte pentru cele în
care greșește, iar acolo unde cele scrise nu se potrivesc cu Scriptura, să le
îndrepte el însuși[4].
Ca și creștini suntem parte a
unei tradiții în care se regăsesc credințe și practici potrivite cu Evanghelia,
dar și credințe și practici care nu sunt întocmai consecvente cu adevărul
Scripturii. Noi trebuie să putem discerne între cele două, încât niciodată să
nu neglijăm lucrurile cu adevărat importante (biblice), de dragul celor mai
puțin importante (nebiblice). Sau folosind chiar cuvintele Domnului Isus „să nu
călcăm porunca lui Dumnezeu ca să ținem datina noastră”.
Dar cum au ajuns iudeii să facă o
asemenea greșală majoră? Pentru a înțelege trebuie să urmărim cele două
situații expuse în text.
Primul caz, spălarea rituală a
mâinilor înainte de masă. Potrivit cărții Leviticul capitolul 15, legea mozaică
prezenta o serie de situații în care oamenii Legământului deveneau necurați.
Acea necurăție dobândită în diferite circumstanțe, se transmitea prin atingere
și altor persoane, contamina chiar obiectele cu care cei necurați intrau în
contact, iar obiectele necurate transmiteau la rândul lor necurăția, către
persoanele care le atingeau. În toate aceste situații curățirea se făcea prin
spălare cu apă, atât a obiectelor cât și a persoanelor. Putem presupune că
tradiția spălării are rădăcini aici. De teamă să nu se facă necurați
involuntar, oamenii au considerat că nu strică să se spele mai des după
principiul proverbului ,,cine s-a fript cu lapte, suflă și-n iaurt.” Cu timpul
aceste practici s-au statornicit și au devenit reguli obligatorii (Marcu
7:3,4,8).
Al doilea caz. Domnul Isus,
pentru a exemplifica, apelează la o altă situație în care ei puneau mai presus
tradiția decât Scriptura. Este vorba de „corban” versus cinstirea părinților.
Cinstirea părinților se regăsea între Cele Zece Porunci (Exod 20:12), dar de
unde venea obiceiul de a închina anumite lucruri personale lui Dumnezeu? La Leviticul , capitolul 27,
găsim câteva precizări legale despre acest subiect. Probabil că din dragoste
pentru Dumnezeu unii au început să practice dedicarea unor bunuri personale Domnului. Cu timpul însă, această practică, a ajuns să fie folosită pentru
sustragerea de la îndatoririle față de părinți. Dacă ar fi să ne imaginăm o
situație similară în prezent, ne putem gândi la o persoană matură care își
cumpără un automobil. Pentru că este singurul din familie care are mașină,
părinții acestuia apelează deseori la el pentru a-i duce cu mașina într-o parte
sau alta. De la un moment dat omul se satură să fie taximetristul familiei,
și pentru că știe că lucrurile închinate lui Dumnezeu nu mai pot fi folosite
decât în folos personal, merge la
Templu și dedică mașina lui Dumnezeu. Acum are o scuză
serioasă în fața solicitărilor părinților („ori cu ce te-ași putea ajuta l-am
închiat lui Dumnezeu”), chiar pare un om religios și preocupat serios de
problemele spirituale. „Scuze, dar îl iubesc prea mult pe Dumnezeu încât să mai
am timp și pentru oameni.”
Uitându-ne la aceste două cazuri,
observăm că există două aspecte care le caracterizează: 1. au o aparentă bază
biblică. Cu siguranță că fariseii și cărturarii care s-au poticnit de spusele
Domnului Isus, i-ar fi putut arăta că au de partea lor Legea; 2. neglijează
principiile spirituale ale Cuvântului în favoarea formelor religioase. Astfel
de la principii ca grija pentru curăția sufletului și a trupului, o moralitate
înaltă, cumpătare în toate aspectele vieții, inimă curată, sinceritate și
transparență, care răzbat din Legea lui Dumnezeu, au ajuns doar la spălarea
trupului ca o formă religioasă de suprafață, fățarnică, dintr-o inimă murdară.
De la fapte ale credinței din dragoste de oameni, au ajuns la o aparentă dragoste
de Dumnezeu declarată cu gura, dar nedovedită cu fapta. Cuvântul lui Dumnezeu,
a fost înlocuit de cuvântul oamenilor.
Cum să evităm această decădere
periculoasă? Ce să facem pentru a nu ajunge oameni religioși, devotați
tradițiilor omenești mai mult decât Cuvântului lui Dumnezeu?
În primul rând trebuie să
apreciem tot ceea ce am moștenit din istoria bisericii, dar să evaluăm totul
prin lumina adevărului Evangheliei. De exemplu, dacă luăm în discuție Crezul
creștin, formulat la Niceea
în 325, apoi completat la
Constantinopol în 381, observăm că este în totalitate biblic.
Chiar dacă întâlnim termeni care nu sunt luați neapărat din Biblie, aceste
cuvinte exprimă în mod limpede adevărul Evangheliei. Tot ceea ce au urmărit
episcopii adunați în primele sinoade ecumenice, a fost ca acele elemnte ale
Evangheliei, de care depinde mântuirea noastră, să fie prezentate într-o
formulă simplă, concisă, și imposibil de răsturnat de cei care încercau să
denatureze Evanghelia. Dacă trecem peste secole și ne oprim la cel de-al
șaptelea sinod ecumenic ținut tot la
Niceea în anul 787, care a luat în dicuție disputa
iconoclastă, vedem că deși concluziile sinodului au fost că ne putem închina
lui Dumnezeu (adorare), închinându-ne icoanelor și moaștelor (venerare),
argumentele care au dus la această hotărâre nu au fost de natură biblică, ci
mai degrabă de natură lingvistică. Ioan Damaschinul, figura teologică centrală
din acest sinod, a argumentat legitimitatea închinării la icoane pe diferența
celor două cuvinte (adorare și venerare). Făcând această evaluare, nu nesocotim
importanța sinodului. Putem observa că argumentele biblice care au fost scoase
și discutate în dezbaterile sinodului, au dus mai degrabă și spre concluzii care trebuie acceptate datorită
temeliei lor biblice. De exemplu relația dintre Cuvânt și imagine susținută de
afirmația din Evanghelia după Ioan „Cuvântul s-a făcut Trup” a scos în evidență
faptul că prin imagine se poate ajuta înțelegerea adevărurilor Sfintelor
Scripturi[5].
Chiar dacă sinodul nu ne poate convinge biblic să adoptăm închinarea la icoane
și alte obiecte de cult (să fim iconoduli), ne convinge că nu trebuie să
nesocotim rolul didactic al icoanelor și puterea imaginii de a vorbi (să nu fim
iconoclaști – distrugători de icoane).
În al doilea rând, este necesar
să căutăm o înțelegere cât mai corectă posibil a Sfintelor Scripturi. Pentru a
ne apropia de adevărul Scripturii este necesară o interpretare corectă a
textelor biblice, ținând seama de câteva principii de interpretare:
1.Orice text, trebuie înțeles în
contextul său. Se știe că scoaterea unor afirmații din context, este cea mai
simplă metodă de a denatura mesajul. În sens invers, pentru a nu denatura
mesajul, primul lucru necesar este ca orice text să fie înțeles în contextul
său. Este bine să știm că versetele, capitolele și subtitlurile diferitelor
secțiuni, nu au făcut parte din textul inițial al bibliei. Acestea au fost
introduse mult mai târziu ca unelte ajutătoare în gestionarea textelor. Dar
dacă nu se ține cont de aceasta, uneltele ajutătoare pot încurca înțelegerea.
Așa că pentru interpretarea corectă, versetele nu se iau pur și simplu separat,
ci trebuie raportate la întregul text. De exemplu, dacă ne uităm la cel mai
scurt verset al bibliei, care se găsește la Evanghelia după Ioan,
capitolul 11:35, citim că „Isus plângea”. Eu vreau să înțeleg de ce plângea
Isus. Am auzit și am citit o mulțime de răspunsuri și explicații. Dar dacă
citesc întregul context, găsesc acolo răspunsul cel mai simplu. Isus se afla în
fața mormântului prietenului Său Lazăr, pe care (ne spune textul însuși), îl
iubea. Ce fac oamenii atunci când le moare cineva drag? Plâng. Așa că nu mai am
nevoie de alte înțelegeri tainice. Textul face o afirmație, pe care contextul o
explică. Dar se ridică o altă întrebare: Isus fiind Fiul lui Dumnezeu, este
normal ca El să se comporte ca noi, ceilalți oameni? Acum lărgind contextul, la
întreaga carte a Evangheliei lui Ioan, chiar la celelalte Evanghelii și
întregul Nou Testament și întreaga Scriptură, găsesc multe situații în care
Domnul Isus, însușind natura noastră, s-a comportat la fel ca noi toți oamenii,
singura excepție fiind că El nu a păcătuit (Evrei 4.15). Domnul, prin
întrupare, și-a asuman în întregime natura umană cu toate emoțiile ei, chiar
plânsul nostru. Deci înțelesul textului se găsește în contextul său. Nu avem
versete singuratice, ci texte unitare. Întotdeauna versetul 10 se găsește între
9 și 11; un capitol este parte a unei cărți, iar o carte biblică face parte
dintr-un canon biblic. Ceea ce face ca Biblia să fie unică în felul ei, este
tocmai unitatea, consensul și armonia tuturor cărților ei, chiar dacă acestea
au fost scrise de persoane diferite, care au trăit în culturi diferite, la
distanțe mari de timp unele de altele. Este păcat ca interpretările noastre
să-i strice armonia.
2. Este mai important principiul
decât forma. Biblia ne transmite în primul rând principii de viață, sau
principii spirituale, dar în același timp ne arată și felul în care principiile
respective au fost puse în aplicare la un moment dat. Este bine să știm că
principiile niciodată nu se schimbă, ele au rămas și vor rămâne. Totuși felul
sau forma în care principiile s-au pus în aplicare s-a schimbat. Principiile
țin de divinitate, dar forma aplicării lor ține de umanitate. Principile sunt
aceleași pentru orice timp și orice loc, dar felul în care se împlinesc, diferă
în funcție de cadrul social, cultural.
Putem lua ca exemplu rugăciunea.
A te ruga este un principiu valabil pentru orice om, în orice timp și orice
loc. Dar cum să te rogi, în mod special în ce poziție să stai la rugăciune,
aceasta este formă, care diferă de la caz la caz. Uneori oamenii s-au rugat
îngenunchind, alteori au stat în picioare; uneori au căzut cu fața la pământ,
alteori s-au rugat stând în pat; uneori au strigat către Dumnezeu, alteori au
vorbit în șoaptă, etc.
Tradiția nebiblică ține în
general de forme, de felul în care se fac anumite lucruri, de exterior, și cu
cât ne legăm mai tare de ea, cu atât ne îndepărtăm de principii, de ceea ce
este esențial.
3. Legile Vechiului Legământ
trebuie înțelese prin reafirmarea lor în Noul Legământ, sau mai simplu spus,
Vechiul Testament se înțelege în lumina Noului Testament. Atunci când
evanghelistul Marcu, în urma afirmațiilor Domnului Isus că nu ce intră în gură
spurcă pe om, ci ce iese din gură îl spurcă, explică: „a zis astfel, făcând
toate bucatele curate”, nu mai am o problemă cu interpretarea legilor
alimentare din Vechiul Testament. Cu atât mai mult, că se găsesc și alte
afirmații asemănătoare în Noul Testament.
Legea a avut rolul ei. Nu să-i
curățească pe oameni, ci să le arate necurățiile, ca apoi să-i îndrume spre Cel
care poate să curățească, spre Hristos (Galateni 324).
4. Atunci când citesc și vreau să
înțeleg Cuvântul, eu trebuie să fiu interesat de ce-mi spune mie personal, nu
ce le spune altora. Numai așa pot dobândi o inimă curată, pot să văd și chiar
să-i călăuzesc și pe alții spre viață nu spre groapă.
În al treilea rând, este necesară
verificarea interpretării personale, cu ceea ce au spus, sau spun alții. Nu
putem avea fiecare propriul nostru crez și nici nu putem să urmăm credința de
unii singuri. Așa cum am spus deja, fiecare grupare creștină urmează o anumită
tradiție în care se regăsesc elemente mai mult sau mai puțin biblice. Atunci
este nevoie să găsesc acea biserică a cărei credință și practică se potrivesc
cel mai bine cu adevărul Evangheliei și să mă alătur acelor credincioși.
Concluzia este că astăzi, la o
depărtare istorică considerabilă față de prima biserică creștină, nu putem
spune că noi nu urmăm Tradiția creștină, deoarece, Biblia însăși este parte a
tradiției creștine. Problema este că biserica a dezvoltat de-a lungul
existenței ei credințe și practici mai mult sau mai puțin corecte din punct de
vedere biblic. Deoarece grija primilor
creștini a fost să transmită o Evanghelie fidelă surselor primare (pe care le
identificăm cu Sfânta Scriptură), noi creștinii de astăzi ar trebui să avem
aceeași grijă. Vom face asta prețuind tot ceea ce ne-a lăsat istoria bisericii,
dar vom evalua totul după adevărul Sfintei Scripturi (sursa primară), căutând
să înțelegem orice text în contextul său, pentru a pune în practică principii
creștine nu forme religioase. Privind prin lentila Scripturii lecțiile istoriei
bisericii, să trăim în mediul nostru cultural adevărul credinței, în forma cea
mai potrivită vremurilor în care trăim[6].
[1] Notă la Biblia Noua
[2] „Învăţătura ortodoxă face
diferenţa între Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia (cu majusculă) şi diferitele
tradiţii bisericeşti care ar putea exista în istoria creştinismului.” http://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Tradi%C8%9Bie
[3] Sfântul Atanasie cel Mare,
Scrieri partea a II-a, Editura Institutului Biblic și de misiune al BOR, 1988,
introducere, pagina 5
[4] Epistola I către Serapion,
pagina 65
[5] Istoria creștinismului vol
II, Nicolae Chifăr, Trinitas, Iași, 2000.
[6] Dinamica bisericii, Gene
A. Getz, Fundația EBE, Cluj, 2000
