Cuvioasa Parascheva sau Sfânta Vineri
Pildă de credință, exemplu de urmat, încurajare pentru viața spirituală în această lume materialistă și imorală, speranță că și copii noștri pot alege să-L slujească pe Domnul Isus, în ciuda tentațiilor din lumea aceasta.
S-a născut în anul 1025 într-o familie creștină înstărită, în localitatea Epivat (astăzi Boiados sau Selim-Pasa în Turcia). Se spune că încă din copilărie a fost atrasă de lucrurile spirituale, având o mare dorință să facă fapte bune, ajutându-i pe săraci. Când familia îi aranjează căsătoria, ea refuză să se căsătorească, apoi se călugărește. Din mănăstire pleacă într-un pelerinaj în Palestina, dar la porunca unui înger se întoarce acasă. Pe drumul de întoarcere în anul 1050, moare pe corabia cu care călătorea și este lăsată de marinari la malul mării unde o găsește un călugăr. Potrivit altor surse mai trăiește încă doi ani în cetatea natală. Oricum de aici înainte începe istoria moaștelor sfintei Parascheva, iar variantele sunt multe și diferite. Se spune că moaștele au ajuns pe teritoriul țării noastre în spre sfârșitul secolului paisprezece, fiind cumpărate de Mircea cel Bătrân, apoi ajung la sârbi, apoi la Constantinopol, de unde în 1641 sunt iarăși cumpărate de Vasile Lupu și aduse la Iași. Mai mult vezi aici: http://www.revistamagazin.ro/content/view/11303/7/ și aici http://www.crestinortodox.ro/religie/moastele-sfintei-parascheva-126667.html
Noi, ca Biserică neoprotestantă, nu credem în cultul
moaștelor și considerăm că este o practică religioasă nepotrivită, chiar
împotriva Evangheliei. În Sfintele Scripturi la a doua carte a împăraților, la
cap. 13, vers. 20 la 22, citim că din întâmplare, un om mort a ajuns în contact
cu trupul prorocului Elisei și a înviat. Chiar dacă noi credem că este o întâmplare
adevărată, nu avem nici o dovadă că a
fost o situație repetabilă. Pe deasupra nu găsim nimic despre practica aceasta
în cuvântul Domnului Isus și nici în cuvântul apostolilor. În Faptele
Apostolilor citim că atunci când creștinii mureau, erau pur și simplu îngopați,
fără a se aștepta ceva de la trupurile lor moarte. Iată care sunt principalele
argumente pentru care Sfânta Scriptură nu ne încurajează spre acte religioase pe care le vedem practicate
astăzi.
1. Starea omului după moarte. Știm că moartea este o despărțire a sufletului de trup. Sufletul creștinului se duce la Dumnezeu, iar trupul rămâne în starea de putrezire, de ocară, de neputință, până la înviere (Filipeni 1:23; 1Corinteni 15.42, 43). Din binecunoscuta pildă a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, înțelegem că intervențiile după moarte, rămân fără nici o valoare. Apostolul Pavel, în ultima sa epistolă vorbește despre lucrarea sa ca fiind isprăvită, și odată cu moarte mai așteaptă doar răspltătirea pentru ce a lucrat cît timp a fost în viață. Nu ne dă nici un indiciu despre ce va face pentru noi după moarte. Ce a avut de făcut, a făcut (2Timotei 4:7).
2. Învățătura Scripturii despre rugăciune. Încă din Rugăciunea „Tatăl nostru” suntem învățați să ne rugăm Tatălui. În toată Scriptura, nu găsim decât rugăciuni adresate direct lui Dumnezeu. Domnul Isus și apostolii ne-au îndemnat să ne rugăm Tatălui, în Numele Domnului Isus Hristos, El fiind singurul Mijlocitor între Dumnezeu și noi oamenii (Ioan 14:13,14; 1Timotei 2:5). Este adevărat că noi trebuie să ne rugăm unii pentru alții și pentru toți oamenii, dar rugăciunile noastre le facem atât cât suntem în viață, și pentru oameni care sunt încă în viață. Ne mai spune Cuvântul că trebuie să ne rugăm prin Duhul Sfânt, astfel, suntem încredințați că rugăciunile noastre sunt starea noastră de vorbă cu Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Nimic nu se poate interpune între noi și Cel Sfânt.
3. Evanghelia încurajează la o relație personală cu Dumnezeu. Primele cuvinte ale Domnului Isus către oameni au fost „veniți la mine”, iar printre ultimele Lui cuvinte consemnate în Scripturi sunt acestea: „iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” Este absurd ca odată ce Dumnezeu ne dă așa o mare favoare, să venim la El personal, oamenii caută fel și fel de căi ocolitoare. Noi avem siguranța că „îndrăzneala pe care o avem la El, este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” (1Ioan 5:14) „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16). Trebuie specificat că dezvoltarea unei relații personale cu Dumnezeu nu exclude relația cu biserica locală și nici cu cea universală, dimpotrivă, când te poziționezi corect față de Domnul Isus, ești în cea mai bună relație cu ceilalți. Domnul ilustrează această realitate prin pilda Viței de vie. „Eu sunt Vița, iar voi sunteți mlădițele.” Dacă fiecare mlădiță se găsește în Viță, atunci este în relație și cu celelalte. În legătură cu biserica de pe pământ, noi trebuie să ne rugăm unii pentru alții, să ne învățăm unii pe alții, să ne încurajăm unii pe alții, să ne iubim unii pe alții, să ne iertăm unii pe alții, să ne ajutăm unii pe alții. În legătură cu cei care au murit, ei trebuie să fie pentru noi lecții de credință, exemple de urmat și încurajare că dacă ei au putut să rămână credincioși până la moarte și noi putem (Evrei 11, 12:1, 13.7).
Așa că noi, cu ocazia acestei sărbători, dorim să
luăm exemplul aceste tinere care l-a slujit pe Dumnezeu și semenii ei, și să
facem la fel. Să ne încurajăm pe noi și pe copiii noștrii că așa cum
Parascheva, tânără fiind, a luptat să câștige veșnicia, și noi putem să privim
cu nădejde spre Împărăția lui Dumnezeu și să nu ne lăsăm îngenuncheați de
materialismul și decadența morală a lumii în care trăim. Doamne ajută!
