Cine este Isus? Gânduri din pasajul cristologic din Coloseni 1:15-23

Apostolul Pavel, fiind în închisoare la Roma, scrie bisericii din orașul Colose din Asia. El laudă credința, speranța și dragostea lor despre care a auzit de la Epafras, în același timp mulțumind lui Dumnzeu pentru aceste virtuți esențiale în credința creștină și dobândite de ei, prin Harul lui Dumnezeu. Dar se pare că în Colose apăruse influența unei filozofii religioase, care încerca să „taie calea” credincioșilor de la Adevărul Evanghelie și să-i abată de la ținta vieții lor: „nădejdea salvei” prin Isus Hristos. Deoarece, această filozofie denatura identitatea Domnului Isus Hristos, Apostolul, apără Adevărul Evangheliei, esențialul credinței creștine și temeiul mântuirii noastre: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este singurul Mântuitor, singura noastră nădejde. El este Dumnezeul Cel Sfânt și Atotputernic care a venit printre noi ca să ne salveze. Alterând adevărul acesta, nu facem decât să ne tăiem singuri craca de sub picioare.

În pasajul de la Coloseni capitolul 1, versetele 15-23, ni se spune încă odată cine este de fapt Isus Hristos.

În primul rând El este Chipul Dumnezeului nevăzut. Dumnezeu nu poate fi văzut declară Cuvântul sfânt în 1 Timotei 1:17, 6:16, iar în Exodul 33.20 ni se arată și motivul pentru care Dumnezeu nu se arată: omul nu poate să-l vadă și să  trăiască. Dar iată că a venit vremea, când Cel Sfânt a coborât ca să ni se arate. Isus Cristos este înfățișarea Divinului. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”, declară evanghelistul Ioan, iar la Evrei 1.1-4 citim: 

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte.”

Felul în care Dumnezeu ni s-a arătat prin Hristos, nu reprezintă înfățișarea Sa fizică, așa cum se susține că a fost imprimată pe giulgiul de la Torino, ci arătarea slavei Lui. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” citim la Ioan 1.14. Când Moise cere să vadă slava lui Dumnezeu, în Exodul 34:6,7,  i se dezvăluie esența naturii divine, când Iehova însuși își pronunță Numele trecând pe lângă Moise. El se declară bun, milos, care iubește și iartă, dar intolerant cu păcatul. „Plata păcatului este moartea”. În Isus Hristos ni s-a arătat tocmai această natură divină: Sfânt, drept, fără păcat și aspru cu păcatul, dar atât de bun și iubitor, încât își asumă El pedeapsa pentru păcatul nostru. 

„Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Isaia 53:4-6

Dumnezeu ni s-a arătat prin Isus Hristos în toată sfințenia și dreptatea Lui, dar și în toată bunătatea, mila și dragostea, nu printr-o manifestare impersonală (a unei emanații divine), ci, prin întruparea personală a Fiului care s-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”  

În al doilea rând, El este Cel întâi născut din toată creația. Această declarație pe unii  i-a făcut să creadă că Domnul Isus, Fiul, dacă este născut, trebuie să fi avut un început. Ori dacă Fiul a avut un început, înseamnă că nu este veșnic, iar dacă nu este veșnic, nu poate fi Dumnezeul Atotputernic. Dar Cuvântul, tocmai acest adevăr caută să ni-l arate: în Persoana Domnului Isus Hristos, avem de-a face cu „Dumnezeu Adevărat, lumină din lumină”. Evanghelistul Ioan începe Evanghelia încredințându-ne de realitatea aceasta.

„ La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”

În capitolul 10, v. 30 consemnează declarația Domnului care i-a înfuriat pe evrei, tocmai pentru că au înțeles ce vrea să spună afirmând „Eu şi Tatăl una Suntem.”

Când Apostolul, prin Duhul Sfânt, se referă la Isus ca Cel Întâi născut, are în vedere nu un moment al nașterii, ci rangul Său, superioritatea Sa ca Persoană a Ființei divine. Explicația lui Pavel, este destul de evidentă: El este „Cel Întâi născut din toată zidirea, pentru că prin El au fost create toate lucrurile, în Cer și pe pământ, cele vizibile și cele invizibile …” (Noua traducere  în limba română)  Ni se spune limpede că El, Isus Hristos, nu face parte din speța lucrurilor și ființelor create, nici ca ființă spirituală, nici ca ființă materială.El este Creatorul, nu este creatură superioară. Așa afirmă și crezul de la Niceea „Născut Nu făcut, Cel de o Ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”.  El există dinainte de a exista altceva, „înainte de toate lucrurile”. Cine poate fi dacă nu Dumnezeu însuși care „la început a făcut cerurile și pământul”?

În al treilea rând ni se spune că Isus Hristos este Providența (Pronia) divină, pentru că ,,toate se țin prin El”. Providența este acel atribut a Divinului de a susține în ființă toate lucrurile și de a guverna în așa fel ca să se împlinească planurile Sale. Dacă în Vechiul Testament există multe afirmații ale Providenței divine, în Noul Testament, Isus Cristos alături de Tatăl și Duhul Sfânt păstrează lucrurile în existență și le guvernează spre scopul Său suprem : binele credincioșilor Lui ( 1Cor 15:27, Filipeni 2:10,11, Evrei 1:3, Romani 8:28). Astfel, Isus Hristos, este deasupra autorităților spirituale, nu una dintre ele, căci „toate au fost create prin El și pentru El(1:16)…El este Capul oricărei domnii și stăpâniri”(2:10).  

În al patrulea rând, Isus Hristos este Capul Bisericii, Autoritatea, Conducătorul.

Dacă până aici s-a vorbit despre natura divină a Mântuitorului, acum se prezintă natura Sa umană, El fiind Dumnezeu adevărat, dar în același timp și om adevărat, căci „în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (2:9). Ca om, Domnul a luat trup omenesc, prin care a făcut lucrările Lui, dar prin care a adus și răscumpărarea, cei răscumpărați fiind adunați în Trupul Său, Biserica Sa. Biserica este Adunarea celor chemați, a celor trudiți și împovărați, a celor care se leapădă de sine, își iau Crucea și îl urmează pe Domnul. Când a vorbit prima dată despre Biserică în Evanghelia după Matei 16: 18, Isus a numit-o „Biserica mea”, iar mai târziu, apostolii, au numit-o Trupul lui Hristos, El fiind Capul Trupului (Efeseni1:22,23; 4:15,16). Ceea ce se cere de la Biserică, Trupul, este să se „țină strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (2:19).

 El este începutul mântuirii noastre, Alfa și Omega. Dar și începutul învierii noastre, „pârga celor adormiți” (1Cor. 15:20), deci speranța învierii noastre (1Cor 15:21-23). Dar mai presus de orice El este „plinătatea dumnezeirii” (1:19, 2:9,10), pleroma în grecește, ceea ce înseamnă desăvârșit, complet, la care nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut. O afirmație clară a divinității Domnului Isus Hristos.

În al cincilea rând, Isus Hristos este Împăciuitorul între Cer și pământ, între Dumnezeu și om, calitate care rezultă din dubla Sa natură divin - umană.

„ Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (1:19,20).

 În mod natural suntem cu toții „străini și vrășmași prin gândurile și prin faptele noastre rele”. Dar în trupul Lui de carne,   „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15), prin moartea Lui pe Cruce, prin jertfa de sânge, suntem împăcați cu Dumnezeu. Finalul mântuirii noastre fiind înfățișarea înaintea Tatălui sfinți, curați, fără păcat, adică deplin împăcați.

Pentru a ajunge la mântuirea noastră, ni s-a dat o singură Cale - ISUS. El este Dumnezeu însuși arătat nouă în Persoana Fiului, care nu este o creatură superioară, ci Creatorul însuși, Providența, Autoritatea ultimă în Cer și pe pământ, Plinătatea, Mântuitorul.

Vom fi mântuiți doar dacă rămânem fermi, întemeiați, neclintiți, în credința și nădejdea Evanghelie pe care ne-a dat-o Dumnezeu în Cuvântul Sfânt, pentru noi și pentru orice făptură de sub Cer.

În trupul de carne al Domnului avem iertarea și împăcarea cu Dumnezeu.

În Trupul spiritual al Domnului, Biserica Sa, suntem adunați, poporul care i se supune Lui de bună voie, în dragoste.

Trupul Slăvit al Domnului Isus, este speranța că vom fi alături de El în veșnicie.

Să declarăm și să ne însușim cu convingere CREZUL CREȘTIN sau simbolul credinței, formulat de episcopii bisericii creștine în secolul patru la Niceea, într-o vreme în care Arie răspândea  învățătura prin care se nega divinitatea Domnului Isus Hristos. Chiar dacă acest crez este o formulare ulterioară canonului biblic, el respectă întocmai adevărul biblic.

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl, Atoțiitorul (Pantocrator = Atotputernic), Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Cred întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară și s-a făcut om;

Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi după Scripturi;

Și s-a suit la ceruri și șade la dreapta Tatălui;

Și iarăși o să vină cu slavă, să judece vii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Cred în Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Cred întru una, sfântă, sobornicească (catolică, universală) și apostolică Biserică,

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților, și viața veacului ce va să fie.   

Floriile, Iisus Hristos pe covorul roșu

Sărbătoarea intrării Domnului Isus în Ierusalim, mai poate fi numită și „sărbătoarea covorului roșu”, pentru că este singura ocazie din timpul petrecut pe pământ de Mântuitorul,când este primit ca un împărat. Problema era că acest „covor roșu” întins în calea Împăratului, este așezat peste așteptările greșite ale evreilor, care aveau în vedere doar o împărăție pământească limitată și exclusivistă. Pe deasupra, ei credeau că-l pot sluji pe Împărat în starea spirituală în care se aflau:  „ Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească” ( Isaia 29:13).  Dar când ajunge în Templu, la capătul covorului, Domnul Isus le scutură covorul în față, răsturnând mesele bișnițarilor și biciuind pe cei care se credeau în slujba lui Dumnezeu, când în realitate erau în slujba banilor.

Întorcându-ne la noi, acum când sărbătorim Floriile,  Intrarea Domnului în Ierusalim, trebuie să fim conștienți că putem repeta greșelile lor. Și noi „întindem covorul”, ascunzând sub manifestări religioase, dorințe care nu depășesc zona plăcerilor imeniate. Chiar numindu-l pe Isus Cristos Domn și Împărat al nostru, nu-i permitem să se întroneze peste inimile noastre. Prea puțin ne interesează Împărăția care poate fi înăuntrul nostru, deoarece înăuntrul nostru tronul este ocupat de noi înșine, iar valorile noastre nu se potrivesc cu valorile Împărăției lui Dumnezeu. ,,  Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Romani 14:17)

Ca ființe umane, avem nevoi spirituale profunde ca dragoste necondiționată, acceptare, semnificație, un scop al vieții, iar noi, facem o mulțime de lucruri prin care credem că ne împlinim sufletește. Dar în realitate, ne golim tot mai mult, însetăm tot mai tare. E ca și cum am bea apă sărată.

Vestea bună este că   Domnul Isus Cristos Pâinea vieții, Apa vieții, ne cheamă la El pentru a fi împliniți, fericiți, pentru a avea pace. „ Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă (Matei 11:28).” Este adevărat că ne dorim toate aceste lucruri, dar în același timp, nu suntem dispuși să-i pemitem Domnului Isus să se ocupe El de viața noastră. Ne sperie fatul că Dumnezeu începe întotdeauna făcând curățenie, răsturnând valorile pe care noi le îndrăgim așa de mult. ,,Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape…Ferice de cei săraci în duh… Dar Eu vă spun… iubiți pe vrășmașii voștri…”etc. Toată Evanghelia sună extraordinar atâta timp cât mă lasă în pace. Când mi se cere, când Cristosul  trece dincolo de condiția de slugă care trebuie să-mi dea și să-mi facă, pretinzând chiar ca eu să-i slujesc, atunci Evanghelia devine o pricină de poticnire neatractivă. Evanghelia înseamnă Cruce. Crucea Lui și crucea mea; moartea Lui și moartea mea; îngroparea Lui și îngroparea mea…Dar și învierea Lui și învierea mea. Trebuie să mă supun ca să câștig, să mor pentru a învia, să mă smeresc ca să fiu născut din nou.

Anul acesta de Florii, este timpul nostru. Poți întinde covorul roșu exact către inima ta, să deschizi o cale Mântuitorului și să-l primești așa cum se cuvine, ca pe Împăratul împăraților. Va face revoluție, te va tulbura, va avea ce să-ți reproșeze, ce să răstoarne, ce să biciuiască. Dar va fi spre binele tău. Ascultând de El îți va fi cel mai bun prieten. „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15:14). Nu vă neliniștiți de ceea ce Dumnezeu ceartă. Ci mai degrabă să ne pocăim că altfel, mustrările vor fi la urmă condamnare. „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”   (Evrei 4:7).

Dragostea creștină

Deoarece am scris cateva articole despre darurile spirituale si manifestarea lor in biserica, dupa pasajele consacrate din Prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni, capitolele 12 si 14, mă simtit obligat să scriu si despre elementul esențial care dă valoare darurilor spirituale: Dragostea, prezentată în caitolul 13 de la 1 Corinteni.  Deși știam că trebuie să scriu despre aceasta pentru a oferi o imagine completă a prezentării darurilor spirituale, am tot ezitat să o fac considerându-mă nevrednic. Fiind și un pasaj arhicunoscut și dezbătut, nu consider că pot aduce lucruri noi, ci doresc doar să privesc la cele vechi, pe care să le readuc în actualitate.

Locul pasajului care ne prezintă dragostea Agape, se găsește în blocul de text ce începe la 1 Corinteni 12:1 și se termină la cap 14:40,  fiind o parte importantantă în această secțiune care discută problema darurilor spirituale și manifestarea lor. Pasajul dragostei din capitolul 13 este flancat de versetul 31 al capitolului 12 ,, umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” și primul verset al cap. 14 ,, urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti…”     

Eu înțeleg de aici că ceea ce dă valoare slujirii creștine și darurilor spirituale este dragostea. Fără ea, valoarea mea este zero, atât ceea ce sunt, cât și ce spun și ce fac. Astfel, tot ce spun și ce fac în Trupul Domnului Isus Cristos, Biserica Sa, cu toate darurile ce le-aș avea, sunt doar  zgomot obositor. ,, Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.  Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.  Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” 1Cor. 13:1-3

Cred că este necesar să mă întreb în permanență, ce mă determină să doresc un dar spiritual, sau de ce vreau să fac ceva anume, sau de ce fac ceea ce fac ; este motivația mea ,,spre folosul altora”? Oare slujesc din dragoste pentru mine însumi sau din dragoste pentru alții? Mă tem că este prea mult zgomot în Biserica Domnului, din pricina mândriei și a interesului propriu.

Dar se poate oare ca aceasta să se întâmple chiar prin intermediul darurilor spirituale? Dacă darurile spirituale vin de la Dumnezeu, date de El după voia Lui spre folosul altora, este posibil să fie totuși fără sens și fără valoare?

Chiar și după ce am primit darul Duhului Sfânt, chiar după ce primim daruri ale Duhului Sfânt, chiar fiind în slujiri mai mari sau mai mici, noi rămânem tot din carne și sânge, adică avem în continuare o fire pământească combatantă. „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Galateni 5:17

Odată cu darul, cu slujirea, vine și riscul de a devia de la slujirea aproapelui, spre slujirea interesului propriu. Toți suntem ispitiți în permanență, tentați de motivații firești, carnale. Ispita mândriei, a egoismului și a interesului personal este pe urma fiecăruia dintre noi, mai ales pe urma sujitorilor lui Dumnezeu. Este posibil ca astăzi să folosesc darul meu în dragoste, după voia lui Dumnezeu, dar mâine să fiu înșelat să slujesc cu o motivație greșită. Uneori pot aduce zidire bisericii, sau alteori să mă evidențiez pe mine însumi. Pot să mângâi, să îmbărbătez, sau pot să manipulez. Pot să ușurez suferința semenilor mei, sau să urmăresc popularitatea. Suntem din carne și sânge, dar avem Duhul lui Cristos în noi, numai că rezultatul final depinde de de cine suntem dispuși să ascultăm.

Mă impresionează profund trei pasaje din Scripturi, care atunci când le pun împreună, îmi dau o mare tărie și bucurie, dar și o mare responsabilitate. Este vorba de 1 Ioan 4: 8 ,, Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” ; Romani 5:5 „Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” și Galateni 5: 16- 26 „ Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi… Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărîtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”

Dumnezeu, care este dragoste, a turnat și în inimile noastre dragostea Sa prin Duhul Sfânt. Numai că atâta timp cât sunt în firea pământească, se dă o permanentă luptă în mine. Firea pământească strigă puternic, zgomotos, cu toate simțirile ființei mele. Duhul Sfânt este o șoaptă. Dacă mă plec firii, nu mai aud șoapta. Dar împotrivindu-mă dorinței cărnii, șoapta începe să devină dominantă. Mă rog și strig la Dumnezeu, Crucea începe să devină eficientă asupra firii, iar Duhul Sfânt câștigă.

Ce este dragostea creștină.

Pentru că în descrierea dragostei, apostolul Pavel folosește mai multe negații, o să spun și eu prima dată, ce nu este dragostea creștină.

1.Dragostea creștină nu este sentimentală, chiar dacă implică și sentimentele. Iubirea Domnului n-o simți ca furnicături pe spinare, n-o simți în stomac și nici în transpirația palmelor, sau alte simțiri asociate în general dragostei firești. Nicolae Steinhardt, mărturisește că s-a frământat mult cu tensiunea dintre porunca lui Cristos de a iubi și propriile lui sentimente. În cele din urmă a înțeles că Dumnezeu nu ne poruncește să ne fie simpatici toți oamenii, ci El ne poruncește să-i iubim în ciuda faptului că nu ne sunt simpatici. Niște versuri populare spun:

„Pe la poarta cu-i mi-i drag

Treabă n-am și tot îmi fac.

Pe la care mi-i urât,

Am treabă și nu mă duc.”

Cam așa spune dragostea omenească. Dragostea dumnezeiască, în schimb, mă trimite tocmai la cel care nu mi-i drag. Cu el am treabă și, trebuie să mă duc să-mi fac treaba. Poate să-mi cer iertate, sau să-l provoc cu greșala lui, sau poate să-i vestesc Evanghelia, sau să-l îmbrățișez.

Dragostea creștină nu se bazează pe sentimente, pentru că nu stă în celălalt (ce este, cum este, ce face) ci stă în Cristos și stă în mine. Eu de Cristos sunt îndrăgostit, pentru asta vreau să-l ascult, iar el îmi poruncește să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi.

2.Dragostea creștină înseamnă acțiune necondiționată și voluntară, fiind descrisă prin verbe la prezentul continu. Eu trebuie să aleg ascultarea de Hristos, iubind pe cel care nu merită, tocmai pentru că așa mă iubește Dumnezeu pe mine. Sunt iubit datorită Harului, adică favorului nemeritat, oferit cadou de Bunul Dumnezeu. Dragostea creștină trebuie să fie un mod de viață. Caracterul ce l-am dobândit prin lupta spirituală, prin crucificare, rugăciune, post, prin hrănirea inimii cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Ca om credincios, mă aflu între Isus Hristos și aproapele meu. Chiar dacă pe om îl știu ca fiind rău, dificil, pe Domnul Isus îl cunosc ca fiind bun, iubitor și înțelegător. În Numele Lui trebuie să-l iubesc pe semenul meu. El mă iubește fără limită pe mine care nu merit, eu să-l iubesc pe aproapele meu la fel. Nu există o limită a iubirii. Dacă punem limită iubirii îl limităm pe Dumnezeu, căci El este iubire. Ca și credincios, sunt într-o relație cu Dumnezeu, sunt îndrăgostit de Hristos și doresc să-i arat dragostea mea. Și sunt în stare de multe sacrificii pentru a o face. Numai că mă confrunt cu dorința Domnului: ,,Vrei să-mi arăți dragostea ta? Atunci arată-mi-o iubind pe fratele tău. Iubește-mă în vrășmașul tău chiar. Iubește-mă în toți oamenii. Fă-le bine ca să știe că-i iubești, pentru că Eu îi iubesc.” Dar pot să fac bine chiar dacă nu simt nimic pentru oamenii aceștia? Ba dimpotrivă, simt mai degrabă ură decât dragoste. Ori făcând ceva împotriva simțămintelor, nu este aceasta ipocrizie? Nu atâta timp cât nu-ți negi sentimentele ci le recunoști, le mărturisești și te rogi. Apoi în ciuda lor să faci bine. Minunea este că în timpul acestui proces se schimbă și sentimentele.

Dragostea este plină de bunătate. „ Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.”  Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine. ” (Romani 12:17-21)

Dragostea nu invidiază, nu face nimic pentru slava deșartă, nu caută numai folosul propriu: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:3-4)

Dragostea nu se gândește la rău, ci-și umple gândurile cu Isus Hristos (Filipeni 2.5).

Dragostea se poartă cuviincios, bunul simț fiind o dovadă de dragoste, nu se mânie, iar dacă o face, nu păcătuiește dând curs răului (Efeseni 4:26), nu se bucură de nelegiuire ci de adevăr, acceptând adevărul, chiar și atunci când nu este în avantajul său.

Dragostea acoperă, nu descoperă făcând publice toate bărfele defăimătoare, ci oferă încredere, sperând la mântuirea celor mai răi oameni.

Dragostea suferă totul: „Eu însumi voi plăti” (Filimon1:19).

Pentru a trăi Dragostea dumnezeiască nu putem aștepta să fim mișcați spre aceasta de sentimentele noastre firești. Trebuie să ne înțelegem sentimentele, să le mărturisim Domnului sau oricui mai este nevoie, apoi să trecem la fapte, luptând împotriva firii pământești petru a face loc roadei Duhului Sfânt.

Citind descrierea dragostei în Scripturi, eu înțeleg cum ar trebui să fiu, dar nu sunt așa cum ar trebui să fiu. Tocmai de aceea, zi de zi, am nevoie să lucrez la dobândirea unui astfel de mod de viață. Asta înseamnă luptă, schimbare și progres. Astfel vom avea o slujire eficientă prin orice fel de dar spiritual.