Astăzi mă preocupă un aspect al credinţei care este în sine unul negativ (dacă-i vorba de dracu, nu poate fi altfel). Adeseori suntem confruntaţi cu situaţii în care anumite persoane caută să ne facă rău. Ca şi creştini, de obicei, credem că în spatele omului se ascunde diavolul. De multe ori am auzit oameni care în circumstanţe banale au făcut remarci de felul acesta. Nu de mult, povestea cineva despre propriul copil care nu vroia să se culce: ,,s-a folosit diavolul de el ca să mă necăjească", spunea mama frustrată. Chiar mie mi se întâmplă ca atunci când mă simt agasat de o anume persoană, să încerc să o înţeleg ca victimă a diavolului pe care o foloseşte împotriva mea.
Am stat mult şi m-am gândit la aceste lucruri. Este adevărat că Satana vine să ne ispitească prin alte persoane (de exemplu de Isus Hritos se apropie prin Petru, Matei 16:21-23), şi totuşi orice rău ne-ar face, noi putem să rămânem integri. Spune Isus Hristos că teama cea mai mare pentru noi nu trebuie să fie cei care pot ucide trupul (Luca 12:4), ci cel care poate să piardă şi sufletul şi trupul (Luca 12:5).
Cred că ţinta diavolului nu este doar să ne lovescă din exterior, prin circumstaţe sau oameni, ci să pătrundă în sufletul nostru de unde ne poate distruge cu siguranţă. Mai periculoasă decât răutatea aproapelui meu, este propria mea răutate. Aşa că dacă Satana se foloseşte de răutatea semenului meu, îmi poate face mult rău, dar nu a câştigat. Scopul lui este atins când răutatea celuilalt, aprinde propria mea răutate. Aceasta este breşa prin care diavolul pătrunde în viaţa mea, iar din interiorul meu, întâi mă va distruge pe mine, iar după (sau în acelaşi timp şi în acelaşi fel), îi va distruge pe alţii.
Mămica de care pomeneam mai înainte, a trăit momente grele aşteptând ca pruncul să adoarmă, dar nu acesta a fost scopul diavolului. El a reuşit, atunci când femeia s-a lăsat pradă nervilor, revărsaţi asupra copilului.
Ideea este că nu pot lupta împotriva atacurile diavolului din exterior, dar mă pot împotrivi ca acesta să cucerească inima mea. Nu pot opri răutatea altora care se dezlănţuie împotriva mea, dar pot să lupt cu mine însumi ca ura, invidia, răzbunarea, etc. să nu pună stăpânire pe mine. ,,Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine!" scrie la Romani 12:21.
Este remarcabil mesajul adresat de Domnul Isus Bisericii din Smirna: ,,Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10). Avem aici revelat şi scopul pentru care Dumnezeu, deşi ne iubeşte, ne lasă uneori expuşi loviturilor: prin rezistenţa mea, diavolul să fie biruit şi făcut de ruşine. Se potriveşte ceea ce am citit pe blogul unui prieten: ,,există biruinţe care te umilesc şi înfrângeri care te înalţă!"
Este ştiut că dorinţa românului este să moară capra vecinului. Actorul Dan Puric povesteşte despre un copil, care atunci când a fost victima răutăţii unui vecin, a spus ,,dă Doamne să moară dracu din vecinul meu". Este întradevăr o rugăciune plină de înţelepciune, dar care nu rezolvă problema. Mai corect este să mă rog să moară dracu din mine!
vineri, 12 martie 2010
miercuri, 10 martie 2010
catolic, ortodox, protestant, uniţi-vă!
Am întâlnit de mai multe ori în viaţă o situaţie penibilă, care dovedeşte cât de firavă este cultura noastră creştină, chiar pe pământul creştin românesc. Este vorba de nişte formulare birocratice care am fost nevoit să le completez uneori. La un anumit punct mi se cerea să-mi declar religia. Prima dată am scris că sunt creştin, dar mi s-a respins formularul, spunându-mi-se că este incorect, deoarece nu exista această religie. ,,Scrieţi ortodox, catolic, sau altă religie, dacă aveţi alta", mi s-a spus. După ce am îngânat câteva cuvinte, încercând să lămuresc situaţia, am renunţat, văzând că pe funcţionar degeaba încerc să-l lămuresc, că el n-are nici o vină şi nici nu-l interesează. El ştie după cum probabil a fost instruit, că la rubrica religie trebuie să apară: ortodox, catolic, reformat, baptist, penticostal, musulman, hindus, sau altceva. Numai cuvântul creştin nu are ce căuta acolo. Aşa că am scris şi eu ,,penticostal". Omul a fost mulţumit, eu am putul pleca să-mi văd de treabă, iar data viitoare când am completat formulare am fost cu lecţia învăţată: ,,la noi nu există religia creşină",...sau poate-i greşit formularul.
Adevărul este că printre alte religii se află şi religia creştină, iar în cadrul acestei religii se regăsesc mai multe culte, care sunt tot creştine. Putem astfel identifica cultul creştin ortodox, cultul catolic, cultele protestante (ca reformaţii şi luteranii) şi cultele neoprotestante (baptist, penticostal, creştin după Evanghelie, etc.). Nu inteţionez să scriu despre istoria fiecăruia, deşi ar fi deosebit de folositor. Ceea ce doresc, este să arat că atâta timp cât ne putem numi creştini, trebuie să înţelegem că avem nevoie unii de alţii, că trebuie să ne respectăm unii pe alţii pentru lucrurile comune pe care le avem şi chiar să fructificăm diferenţele dintre noi.
AVEM UN CREZ COMUN
Trebuie să recunoaştem că nu oricine îşi spune creştin este cu adevărat creştin. Există în cazul creştinismului un anumit cadru, o anumită măsură în limitele căreia trebuie să te situezi. Trebuie să fie ceva, o autoritate care să te autentifice şi să te recomande ca atare. Cele şapte sinoade ecumenice din primele secole ale erei creştine, care au avut ca rezultat o formulare concisă şi cuprinzătoare a credinţei, sunt extraordinare în scopul acesta. Cel mai reprezentativ este Crezul de la Niceea din anul 325, completat la Constantinopol în 381. Cred că este dificil să-ţi susţii poziţia de creştin fără a accepta toate articolele acestui crez deosebit. Ştiu că unii vor spune că autoritatea nr. unu trebuie să fie Biblia. Este adevărat. Dar ştim că Biblia este tratată şi interpretată diferit de grupările creştine (sau altele mai puţin creştine). Ceea ce ar trebui să înţelegem este că aceste crezuri vechi, nu fac altceva decât să ne interpreteze Sfânta Scriptură în modul corect, aşa cum au înţeles Evanghelia Domnului Isus Hristos cei care au trăit mai apoape de El decât noi.
Cred că de la acest nivel ar trebui să purtăm discuţii asupra a ceea ce se aseamănă şi ceea ce este diferit, de la un cult la altul. Personal am toată încrederea că asupra principiilor, a lucrurilor esenţiale, cădem de acord. Există şi diferenţe majore, dar am convingerea că acestea se vor lămuri pe măsură ce comunicăm unii cu alţii şi ne ascultăm unii pe alţii.
FIECARE ARE CEVA VALOROS, FOLOSITOR TUTUROR
Este bine şi spre folosul nostru să absorbim valorile celorlalţi. În cadrul creştinismului se disting cele trei mari direcţii: catolicismul ortodoxismul şi protestantismul (în care pot fi incluşi şi neoprotestanţii). La fiecare din acestea trei sunt puse în valoare aspecte care dacă sunt apreciate, aduc beneficii. La catolici găsim pus acentul pe universalitatea bisericii şi autoritatea apostolică; la ortodocşi se pune în valoare legitimitatea crezului şi a tradiţiei, iar protestanţii plusează cu autoritatea Cuvântului. Cred că ancoraţi în această ,,trinitate", putem rămâne fiecare distincţi, dar uniţi în chestiuni esenţiale.
AVEM NEVOIE UNII DE ALŢII
Dacă Biserica ar fi rămas din punct de vedere practic în limitele credinţei pe care o declara, atunci nu s-ar fi ajuns niciodată la schisme. Acestea au apărut datorită tendinţe umane de a ne perverti. Chiar dacă teoretic, declarativ, Biserica a rămas pură, practic, mai bine spus moral, Bierica a decăzut. Schismele au avut rolul de a sancţiona alunecările şi abuzurile. Biserica răsăriteană s-a separat de Roma datorită devierilor practice; Protestanţii au apărut ca reacţie la lipsa de evlavie din Bisericilor istorice. Ar fi bine de ştiut că Biserica Ortodoxă la ora actuală are un succes misionar extraordinar în America, pe pământ protestant, din aceleaşi motive. Lipsa de evlavie din Bisericile protestante, i-a determinat pe mulţi să caute spiritualitatea în Biserici răsăritene, unde au găsit ceea ce au pierdut protestanţii, anume trăirea practică a credinţei. Faptul că avem lângă noi alte culte, pe de o parte suntem determinaţi să stăm vigilenţi, fără a pierde valoarea practică a credinţei; pe de altă parte, slăbiciunile celorlalţi devin atuurile noastre. Alunecările Bisecii Catolice, au generat Reforma luterană, iar Reforma a determinat Biserica Catolică să iniţieze Contrareforma, adică propria ei reformă.
Am reţinut din cuvântarea unui preot ortodox că o credinţă ortodoxă (adică o credinţă corectă, dreaptă, teoretic, declartiv) trebuie să fie însoţită de o trăire dreaptă, o practică pe măsură. Ortodoxia trebuie să facă pereche bună cu ortopraxia.
Biserica Ortodoxă Română ar trebui să înţeleagă că protestanţii există pentru a umple golul din sfera aceasta practică. În timp ce în Bisericile Catolică şi Ortodoxă există o prăpastie mare între spaţiul sacru şi cel profan, neoprotestanţii caută să le apropie cât mai mult, nu profanând sacrul, ci sacralizând profanul.
Eu doresc să comunic punctul de vedere protestant, pentru a face cunoscută mai bine poziţia noastră faţă de crez, faţă de tradiţie şi faţă de diferite aspecte tensionate care provoacă multe dispute din cauza lipsei de comunicare.
Cred că nu este cazul să ne certăm între noi, ci prin discuţii serioase să scoatem în evidenţă frumuseţea credinţei noastre, care este ameninţată docmai datorită lipsei de cunoaştere.
Adevărul este că printre alte religii se află şi religia creştină, iar în cadrul acestei religii se regăsesc mai multe culte, care sunt tot creştine. Putem astfel identifica cultul creştin ortodox, cultul catolic, cultele protestante (ca reformaţii şi luteranii) şi cultele neoprotestante (baptist, penticostal, creştin după Evanghelie, etc.). Nu inteţionez să scriu despre istoria fiecăruia, deşi ar fi deosebit de folositor. Ceea ce doresc, este să arat că atâta timp cât ne putem numi creştini, trebuie să înţelegem că avem nevoie unii de alţii, că trebuie să ne respectăm unii pe alţii pentru lucrurile comune pe care le avem şi chiar să fructificăm diferenţele dintre noi.
AVEM UN CREZ COMUN
Trebuie să recunoaştem că nu oricine îşi spune creştin este cu adevărat creştin. Există în cazul creştinismului un anumit cadru, o anumită măsură în limitele căreia trebuie să te situezi. Trebuie să fie ceva, o autoritate care să te autentifice şi să te recomande ca atare. Cele şapte sinoade ecumenice din primele secole ale erei creştine, care au avut ca rezultat o formulare concisă şi cuprinzătoare a credinţei, sunt extraordinare în scopul acesta. Cel mai reprezentativ este Crezul de la Niceea din anul 325, completat la Constantinopol în 381. Cred că este dificil să-ţi susţii poziţia de creştin fără a accepta toate articolele acestui crez deosebit. Ştiu că unii vor spune că autoritatea nr. unu trebuie să fie Biblia. Este adevărat. Dar ştim că Biblia este tratată şi interpretată diferit de grupările creştine (sau altele mai puţin creştine). Ceea ce ar trebui să înţelegem este că aceste crezuri vechi, nu fac altceva decât să ne interpreteze Sfânta Scriptură în modul corect, aşa cum au înţeles Evanghelia Domnului Isus Hristos cei care au trăit mai apoape de El decât noi.
Cred că de la acest nivel ar trebui să purtăm discuţii asupra a ceea ce se aseamănă şi ceea ce este diferit, de la un cult la altul. Personal am toată încrederea că asupra principiilor, a lucrurilor esenţiale, cădem de acord. Există şi diferenţe majore, dar am convingerea că acestea se vor lămuri pe măsură ce comunicăm unii cu alţii şi ne ascultăm unii pe alţii.
FIECARE ARE CEVA VALOROS, FOLOSITOR TUTUROR
Este bine şi spre folosul nostru să absorbim valorile celorlalţi. În cadrul creştinismului se disting cele trei mari direcţii: catolicismul ortodoxismul şi protestantismul (în care pot fi incluşi şi neoprotestanţii). La fiecare din acestea trei sunt puse în valoare aspecte care dacă sunt apreciate, aduc beneficii. La catolici găsim pus acentul pe universalitatea bisericii şi autoritatea apostolică; la ortodocşi se pune în valoare legitimitatea crezului şi a tradiţiei, iar protestanţii plusează cu autoritatea Cuvântului. Cred că ancoraţi în această ,,trinitate", putem rămâne fiecare distincţi, dar uniţi în chestiuni esenţiale.
AVEM NEVOIE UNII DE ALŢII
Dacă Biserica ar fi rămas din punct de vedere practic în limitele credinţei pe care o declara, atunci nu s-ar fi ajuns niciodată la schisme. Acestea au apărut datorită tendinţe umane de a ne perverti. Chiar dacă teoretic, declarativ, Biserica a rămas pură, practic, mai bine spus moral, Bierica a decăzut. Schismele au avut rolul de a sancţiona alunecările şi abuzurile. Biserica răsăriteană s-a separat de Roma datorită devierilor practice; Protestanţii au apărut ca reacţie la lipsa de evlavie din Bisericilor istorice. Ar fi bine de ştiut că Biserica Ortodoxă la ora actuală are un succes misionar extraordinar în America, pe pământ protestant, din aceleaşi motive. Lipsa de evlavie din Bisericile protestante, i-a determinat pe mulţi să caute spiritualitatea în Biserici răsăritene, unde au găsit ceea ce au pierdut protestanţii, anume trăirea practică a credinţei. Faptul că avem lângă noi alte culte, pe de o parte suntem determinaţi să stăm vigilenţi, fără a pierde valoarea practică a credinţei; pe de altă parte, slăbiciunile celorlalţi devin atuurile noastre. Alunecările Bisecii Catolice, au generat Reforma luterană, iar Reforma a determinat Biserica Catolică să iniţieze Contrareforma, adică propria ei reformă.
Am reţinut din cuvântarea unui preot ortodox că o credinţă ortodoxă (adică o credinţă corectă, dreaptă, teoretic, declartiv) trebuie să fie însoţită de o trăire dreaptă, o practică pe măsură. Ortodoxia trebuie să facă pereche bună cu ortopraxia.
Biserica Ortodoxă Română ar trebui să înţeleagă că protestanţii există pentru a umple golul din sfera aceasta practică. În timp ce în Bisericile Catolică şi Ortodoxă există o prăpastie mare între spaţiul sacru şi cel profan, neoprotestanţii caută să le apropie cât mai mult, nu profanând sacrul, ci sacralizând profanul.
Eu doresc să comunic punctul de vedere protestant, pentru a face cunoscută mai bine poziţia noastră faţă de crez, faţă de tradiţie şi faţă de diferite aspecte tensionate care provoacă multe dispute din cauza lipsei de comunicare.
Cred că nu este cazul să ne certăm între noi, ci prin discuţii serioase să scoatem în evidenţă frumuseţea credinţei noastre, care este ameninţată docmai datorită lipsei de cunoaştere.
joi, 4 martie 2010
despre credinta
Trăim vremuri în care necredincioşii sunt greu de găsit atâta timp cât cei mai mulţi oameni se declară credincioşi. Se pare că se potriveşte foarte bine ceea ce spunea Andre Malraux despre secolul xxi că ,,va fi religios sau nu va fi deloc". Aşadar dacă trăim în acest secol, trebuie să fim religoşi, să avem credinţă.Din acest punct de vedere nu avem nici o problemă, suntem oameni ai seculului acesta. Problema apare când constatăm că fiecare are credinţa lui. Atunci mă întreb, din multele credinţe, care este cea bună? Să fie oare toate bune în aceeaşi măsură?
Pentru a afla răspunsuri, trebuie să înţelegem în primul rând ce este credinţa.
CREDINŢA TREBUIE SĂ OFERE SIGURANŢĂ.
Credinţa nu este acea incertitudine pe care o exprim adesea când folosesc verbul ,,a crede". Vreau să spun că de cele mai multe ori când eu spun ,,cred", de fapt nu cred. Spun adesea ,,cred că mâine o să plouă", dar asta nu exprimă credinţa mea, ci dimpotrivă îndoiala. Există condiţii să plouă, dar tot aşa de bine s-ar putea să nu plouă. Când nu mă îndoiesc de un lucru, spun de obicei ,,sunt sigur". Această siguranţă trebuie s-o exprime de fapt credinţa, deoarece credinţa se poate explica prin lipsa îndoielii. ,,Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite" scrie în Biblia Bisericii Ortodoxe, iar Cornilescu traduce ,,credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite"(Evrei 11:1).
CREDINŢA TREBUIE SĂ SE BAZEZE PE INFORMAŢII DEMNE DE ÎNCREDERE.
Dacă cineva î-mi face o promisiune, pe lângă promisiunea propriuzisă care este informaţie, pentru a crede, am nevoie şi de informaţii despre cel care face promisiuea. Dacă este o persoană demnă de încredere, atunci credinţa mea în promisiunea făcută poate fi la un nivel ridicat, dar dacă am de-a face cu un om de neîncredere, credinţa mea va fi pe măsură. Dar este necesar să mai luăm în ecuaţie încă un element: cât de în măsură este persoana care face promisiunea (fie ea de încredere) să ducă la bun sfârşit ceea ce a promis. Pentru că dacă între timp apar anumite piedici independente de noi, atunci ceea ce am aştepta nu se va realiza. De exemplu, promit unui prieten că mâine la o anumită oră trec pe la el să-l ajut la o treabă. Deşi prietenul meu ştie că poate avea deplină încredere în mine, este posibil ca mâine să nu mă vadă, deoarece s-ar putea să fiu bolnav, sau să intervină ceva ce n-am prevăzut.
În domeniul religios eu doresc să găsesc acea sursă, care să-mi descopere pe Dumnezeul cel Atotpiternic şi demn de toată încrederea că tot ceea ce promite poate fi pentru mine SIGURANŢĂ.
Eu consider că cea mai serioasă sursă de revelaţie este Sfânta Scriptură. Poate cu altă ocazie o să prezint motivele. Citim în Sfânta Scriptură că aceea este adevărata credinţă care vine din auzirea Cuvântului lui Hristos, iar o astfel de credinţă nu va fi dată de ruşine (Romani 10:11,17).
Pentru a ne putea face o evaluare cât mai serioasă a credinţei, propun să privim puţin la felul în care Dostoievski, în romanul Idiotul, prezintă patru feluri în care oamenii se raportează la credinţă.
În primul rând este analizat ateul, necredinciosul. Problema acestuia este că toate răspunsurile pe care le dă cu privire la lume şi viaţă, ridică alte întrebări care rămân fără răspuns. Ateul nu crede, pentru că aşa a ales el să nu creadă, nu pentru că a găsit motive raţionale; motivele le ticluieşte ulterior.
Al doilea tablou prezentat de roman, este a unuia care vede pe mâna aproapelui său un ceas pe care şi-l doreşte. Pentru a pune mâna pe el, face planul, îl aşteaptă pe posesor la momentul potrivit, la locul potrivit, iar când acesta apare, îşi face semnul crucii, zice ,,Doamne-ajută" şi se aruncă asupra nefericitului.
A treia ilustraţie este o tranzacţie care are loc între un vânzător de obiecte religioase (cruciuliţe şi alte accesorii) şi un personaj al romanului. Vâmzătorul pretinde că sunt de aur deşi ştie că sunt de tinichea, iar cumpărătorul cumpără chiar dacă recunoşte şi el calitatea îndoielnică a metalului.
A patra imagine este a unei femei care ţinându-şi copilul în braţe, se bucură de primul surâs al acestuia. Cu adâncă evlavie ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru faptul că aşa cum ea se bucură când copilul răspunde cu surâs dragostei ei, tot aşa Dumnezeu se bucură când omul răspunde cu credinţă dragostei Lui.
Eu doresc din toată inima să am o astfel de credinţă, care să fie un răspuns la dragostea lui Dumnezeu descoperită în Scriptură prin lucrarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Pentru a afla răspunsuri, trebuie să înţelegem în primul rând ce este credinţa.
CREDINŢA TREBUIE SĂ OFERE SIGURANŢĂ.
Credinţa nu este acea incertitudine pe care o exprim adesea când folosesc verbul ,,a crede". Vreau să spun că de cele mai multe ori când eu spun ,,cred", de fapt nu cred. Spun adesea ,,cred că mâine o să plouă", dar asta nu exprimă credinţa mea, ci dimpotrivă îndoiala. Există condiţii să plouă, dar tot aşa de bine s-ar putea să nu plouă. Când nu mă îndoiesc de un lucru, spun de obicei ,,sunt sigur". Această siguranţă trebuie s-o exprime de fapt credinţa, deoarece credinţa se poate explica prin lipsa îndoielii. ,,Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite" scrie în Biblia Bisericii Ortodoxe, iar Cornilescu traduce ,,credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite"(Evrei 11:1).
CREDINŢA TREBUIE SĂ SE BAZEZE PE INFORMAŢII DEMNE DE ÎNCREDERE.
Dacă cineva î-mi face o promisiune, pe lângă promisiunea propriuzisă care este informaţie, pentru a crede, am nevoie şi de informaţii despre cel care face promisiuea. Dacă este o persoană demnă de încredere, atunci credinţa mea în promisiunea făcută poate fi la un nivel ridicat, dar dacă am de-a face cu un om de neîncredere, credinţa mea va fi pe măsură. Dar este necesar să mai luăm în ecuaţie încă un element: cât de în măsură este persoana care face promisiunea (fie ea de încredere) să ducă la bun sfârşit ceea ce a promis. Pentru că dacă între timp apar anumite piedici independente de noi, atunci ceea ce am aştepta nu se va realiza. De exemplu, promit unui prieten că mâine la o anumită oră trec pe la el să-l ajut la o treabă. Deşi prietenul meu ştie că poate avea deplină încredere în mine, este posibil ca mâine să nu mă vadă, deoarece s-ar putea să fiu bolnav, sau să intervină ceva ce n-am prevăzut.
În domeniul religios eu doresc să găsesc acea sursă, care să-mi descopere pe Dumnezeul cel Atotpiternic şi demn de toată încrederea că tot ceea ce promite poate fi pentru mine SIGURANŢĂ.
Eu consider că cea mai serioasă sursă de revelaţie este Sfânta Scriptură. Poate cu altă ocazie o să prezint motivele. Citim în Sfânta Scriptură că aceea este adevărata credinţă care vine din auzirea Cuvântului lui Hristos, iar o astfel de credinţă nu va fi dată de ruşine (Romani 10:11,17).
Pentru a ne putea face o evaluare cât mai serioasă a credinţei, propun să privim puţin la felul în care Dostoievski, în romanul Idiotul, prezintă patru feluri în care oamenii se raportează la credinţă.
În primul rând este analizat ateul, necredinciosul. Problema acestuia este că toate răspunsurile pe care le dă cu privire la lume şi viaţă, ridică alte întrebări care rămân fără răspuns. Ateul nu crede, pentru că aşa a ales el să nu creadă, nu pentru că a găsit motive raţionale; motivele le ticluieşte ulterior.
Al doilea tablou prezentat de roman, este a unuia care vede pe mâna aproapelui său un ceas pe care şi-l doreşte. Pentru a pune mâna pe el, face planul, îl aşteaptă pe posesor la momentul potrivit, la locul potrivit, iar când acesta apare, îşi face semnul crucii, zice ,,Doamne-ajută" şi se aruncă asupra nefericitului.
A treia ilustraţie este o tranzacţie care are loc între un vânzător de obiecte religioase (cruciuliţe şi alte accesorii) şi un personaj al romanului. Vâmzătorul pretinde că sunt de aur deşi ştie că sunt de tinichea, iar cumpărătorul cumpără chiar dacă recunoşte şi el calitatea îndoielnică a metalului.
A patra imagine este a unei femei care ţinându-şi copilul în braţe, se bucură de primul surâs al acestuia. Cu adâncă evlavie ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru faptul că aşa cum ea se bucură când copilul răspunde cu surâs dragostei ei, tot aşa Dumnezeu se bucură când omul răspunde cu credinţă dragostei Lui.
Eu doresc din toată inima să am o astfel de credinţă, care să fie un răspuns la dragostea lui Dumnezeu descoperită în Scriptură prin lucrarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)