catolic, ortodox, protestant, uniţi-vă!

Am întâlnit de mai multe ori în viaţă o situaţie penibilă, care dovedeşte cât de firavă este cultura noastră creştină, chiar pe pământul creştin românesc. Este vorba de nişte formulare birocratice care am fost nevoit să le completez uneori. La un anumit punct mi se cerea să-mi declar religia. Prima dată am scris că sunt creştin, dar mi s-a respins formularul, spunându-mi-se că este incorect, deoarece nu exista această religie. ,,Scrieţi ortodox, catolic, sau altă religie, dacă aveţi alta", mi s-a spus. După ce am îngânat câteva cuvinte, încercând să lămuresc situaţia, am renunţat, văzând că pe funcţionar degeaba încerc să-l lămuresc, că el n-are nici o vină şi nici nu-l interesează. El ştie după cum probabil a fost instruit, că la rubrica religie trebuie să apară: ortodox, catolic, reformat, baptist, penticostal, musulman, hindus, sau altceva. Numai cuvântul creştin nu are ce căuta acolo. Aşa că am scris şi eu ,,penticostal". Omul a fost mulţumit, eu am putul pleca să-mi văd de treabă, iar data viitoare când am completat formulare am fost cu lecţia învăţată: ,,la noi nu există religia creşină",...sau poate-i greşit formularul.

Adevărul este că printre alte religii se află şi religia creştină, iar în cadrul acestei religii se regăsesc mai multe culte, care sunt tot creştine. Putem astfel identifica cultul creştin ortodox, cultul catolic, cultele protestante (ca reformaţii şi luteranii) şi cultele neoprotestante (baptist, penticostal, creştin după Evanghelie, etc.). Nu inteţionez să scriu despre istoria fiecăruia, deşi ar fi deosebit de folositor. Ceea ce doresc, este să arat că atâta timp cât ne putem numi creştini, trebuie să înţelegem că avem nevoie unii de alţii, că trebuie să ne respectăm unii pe alţii pentru lucrurile comune pe care le avem şi chiar să fructificăm diferenţele dintre noi.

AVEM UN CREZ COMUN

Trebuie să recunoaştem că nu oricine îşi spune creştin este cu adevărat creştin. Există în cazul creştinismului un anumit cadru, o anumită măsură în limitele căreia trebuie să te situezi. Trebuie să fie ceva, o autoritate care să te autentifice şi să te recomande ca atare. Cele şapte sinoade ecumenice din primele secole ale erei creştine, care au avut ca rezultat o formulare concisă şi cuprinzătoare a credinţei, sunt extraordinare în scopul acesta. Cel mai reprezentativ este Crezul de la Niceea din anul 325, completat la Constantinopol în 381. Cred că este dificil să-ţi susţii poziţia de creştin fără a accepta toate articolele acestui crez deosebit. Ştiu că unii vor spune că autoritatea nr. unu trebuie să fie Biblia. Este adevărat. Dar ştim că Biblia este tratată şi interpretată diferit de grupările creştine (sau altele mai puţin creştine). Ceea ce ar trebui să înţelegem este că aceste crezuri vechi, nu fac altceva decât să ne interpreteze Sfânta Scriptură în modul corect, aşa cum au înţeles Evanghelia Domnului Isus Hristos cei care au trăit mai apoape de El decât noi.
Cred că de la acest nivel ar trebui să purtăm discuţii asupra a ceea ce se aseamănă şi ceea ce este diferit, de la un cult la altul. Personal am toată încrederea că asupra principiilor, a lucrurilor esenţiale, cădem de acord. Există şi diferenţe majore, dar am convingerea că acestea se vor lămuri pe măsură ce comunicăm unii cu alţii şi ne ascultăm unii pe alţii.

FIECARE ARE CEVA VALOROS, FOLOSITOR TUTUROR

Este bine şi spre folosul nostru să absorbim valorile celorlalţi. În cadrul creştinismului se disting cele trei mari direcţii: catolicismul ortodoxismul şi protestantismul (în care pot fi incluşi şi neoprotestanţii). La fiecare din acestea trei sunt puse în valoare aspecte care dacă sunt apreciate, aduc beneficii. La catolici găsim pus acentul pe universalitatea bisericii şi autoritatea apostolică; la ortodocşi se pune în valoare legitimitatea crezului şi a tradiţiei, iar protestanţii plusează cu autoritatea Cuvântului. Cred că ancoraţi în această ,,trinitate", putem rămâne fiecare distincţi, dar uniţi în chestiuni esenţiale.

AVEM NEVOIE UNII DE ALŢII

Dacă Biserica ar fi rămas din punct de vedere practic în limitele credinţei pe care o declara, atunci nu s-ar fi ajuns niciodată la schisme. Acestea au apărut datorită tendinţe umane de a ne perverti. Chiar dacă teoretic, declarativ, Biserica a rămas pură, practic, mai bine spus moral, Bierica a decăzut. Schismele au avut rolul de a sancţiona alunecările şi abuzurile. Biserica răsăriteană s-a separat de Roma datorită devierilor practice; Protestanţii au apărut ca reacţie la lipsa de evlavie din Bisericilor istorice. Ar fi bine de ştiut că Biserica Ortodoxă la ora actuală are un succes misionar extraordinar în America, pe pământ protestant, din aceleaşi motive. Lipsa de evlavie din Bisericile protestante, i-a determinat pe mulţi să caute spiritualitatea în Biserici răsăritene, unde au găsit ceea ce au pierdut protestanţii, anume trăirea practică a credinţei. Faptul că avem lângă noi alte culte, pe de o parte suntem determinaţi să stăm vigilenţi, fără a pierde valoarea practică a credinţei; pe de altă parte, slăbiciunile celorlalţi devin atuurile noastre. Alunecările Bisecii Catolice, au generat Reforma luterană, iar Reforma a determinat Biserica Catolică să iniţieze Contrareforma, adică propria ei reformă.
Am reţinut din cuvântarea unui preot ortodox că o credinţă ortodoxă (adică o credinţă corectă, dreaptă, teoretic, declartiv) trebuie să fie însoţită de o trăire dreaptă, o practică pe măsură. Ortodoxia trebuie să facă pereche bună cu ortopraxia.

Biserica Ortodoxă Română ar trebui să înţeleagă că protestanţii există pentru a umple golul din sfera aceasta practică. În timp ce în Bisericile Catolică şi Ortodoxă există o prăpastie mare între spaţiul sacru şi cel profan, neoprotestanţii caută să le apropie cât mai mult, nu profanând sacrul, ci sacralizând profanul.

Eu doresc să comunic punctul de vedere protestant, pentru a face cunoscută mai bine poziţia noastră faţă de crez, faţă de tradiţie şi faţă de diferite aspecte tensionate care provoacă multe dispute din cauza lipsei de comunicare.
Cred că nu este cazul să ne certăm între noi, ci prin discuţii serioase să scoatem în evidenţă frumuseţea credinţei noastre, care este ameninţată docmai datorită lipsei de cunoaştere.