joi, 4 martie 2010

despre credinta

Trăim vremuri în care necredincioşii sunt greu de găsit atâta timp cât cei mai mulţi oameni se declară credincioşi. Se pare că se potriveşte foarte bine ceea ce spunea Andre Malraux despre secolul xxi că ,,va fi religios sau nu va fi deloc". Aşadar dacă trăim în acest secol, trebuie să fim religoşi, să avem credinţă.Din acest punct de vedere nu avem nici o problemă, suntem oameni ai seculului acesta. Problema apare când constatăm că fiecare are credinţa lui. Atunci mă întreb, din multele credinţe, care este cea bună? Să fie oare toate bune în aceeaşi măsură?
Pentru a afla răspunsuri, trebuie să înţelegem în primul rând ce este credinţa.

CREDINŢA TREBUIE SĂ OFERE SIGURANŢĂ.

Credinţa nu este acea incertitudine pe care o exprim adesea când folosesc verbul ,,a crede". Vreau să spun că de cele mai multe ori când eu spun ,,cred", de fapt nu cred. Spun adesea ,,cred că mâine o să plouă", dar asta nu exprimă credinţa mea, ci dimpotrivă îndoiala. Există condiţii să plouă, dar tot aşa de bine s-ar putea să nu plouă. Când nu mă îndoiesc de un lucru, spun de obicei ,,sunt sigur". Această siguranţă trebuie s-o exprime de fapt credinţa, deoarece credinţa se poate explica prin lipsa îndoielii. ,,Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite" scrie în Biblia Bisericii Ortodoxe, iar Cornilescu traduce ,,credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite"(Evrei 11:1).

CREDINŢA TREBUIE SĂ SE BAZEZE PE INFORMAŢII DEMNE DE ÎNCREDERE.

Dacă cineva î-mi face o promisiune, pe lângă promisiunea propriuzisă care este informaţie, pentru a crede, am nevoie şi de informaţii despre cel care face promisiuea. Dacă este o persoană demnă de încredere, atunci credinţa mea în promisiunea făcută poate fi la un nivel ridicat, dar dacă am de-a face cu un om de neîncredere, credinţa mea va fi pe măsură. Dar este necesar să mai luăm în ecuaţie încă un element: cât de în măsură este persoana care face promisiunea (fie ea de încredere) să ducă la bun sfârşit ceea ce a promis. Pentru că dacă între timp apar anumite piedici independente de noi, atunci ceea ce am aştepta nu se va realiza. De exemplu, promit unui prieten că mâine la o anumită oră trec pe la el să-l ajut la o treabă. Deşi prietenul meu ştie că poate avea deplină încredere în mine, este posibil ca mâine să nu mă vadă, deoarece s-ar putea să fiu bolnav, sau să intervină ceva ce n-am prevăzut.
În domeniul religios eu doresc să găsesc acea sursă, care să-mi descopere pe Dumnezeul cel Atotpiternic şi demn de toată încrederea că tot ceea ce promite poate fi pentru mine SIGURANŢĂ.
Eu consider că cea mai serioasă sursă de revelaţie este Sfânta Scriptură. Poate cu altă ocazie o să prezint motivele. Citim în Sfânta Scriptură că aceea este adevărata credinţă care vine din auzirea Cuvântului lui Hristos, iar o astfel de credinţă nu va fi dată de ruşine (Romani 10:11,17).

Pentru a ne putea face o evaluare cât mai serioasă a credinţei, propun să privim puţin la felul în care Dostoievski, în romanul Idiotul, prezintă patru feluri în care oamenii se raportează la credinţă.
În primul rând este analizat ateul, necredinciosul. Problema acestuia este că toate răspunsurile pe care le dă cu privire la lume şi viaţă, ridică alte întrebări care rămân fără răspuns. Ateul nu crede, pentru că aşa a ales el să nu creadă, nu pentru că a găsit motive raţionale; motivele le ticluieşte ulterior.
Al doilea tablou prezentat de roman, este a unuia care vede pe mâna aproapelui său un ceas pe care şi-l doreşte. Pentru a pune mâna pe el, face planul, îl aşteaptă pe posesor la momentul potrivit, la locul potrivit, iar când acesta apare, îşi face semnul crucii, zice ,,Doamne-ajută" şi se aruncă asupra nefericitului.
A treia ilustraţie este o tranzacţie care are loc între un vânzător de obiecte religioase (cruciuliţe şi alte accesorii) şi un personaj al romanului. Vâmzătorul pretinde că sunt de aur deşi ştie că sunt de tinichea, iar cumpărătorul cumpără chiar dacă recunoşte şi el calitatea îndoielnică a metalului.
A patra imagine este a unei femei care ţinându-şi copilul în braţe, se bucură de primul surâs al acestuia. Cu adâncă evlavie ea mulţumeşte lui Dumnezeu pentru faptul că aşa cum ea se bucură când copilul răspunde cu surâs dragostei ei, tot aşa Dumnezeu se bucură când omul răspunde cu credinţă dragostei Lui.

Eu doresc din toată inima să am o astfel de credinţă, care să fie un răspuns la dragostea lui Dumnezeu descoperită în Scriptură prin lucrarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.


2 comentarii:

  1. F frumos. Felicitari. Ai facut o treaba buna. D-l sa lucreze ca astfel tot mai multi sa cunoasca credinta cea adevarata.

    RăspundețiȘtergere