Manifestarea
Darurilor Duhului Sfânt în închinarea publică.
În articolul precedent, am arătat că potrivit Scripturii,
Darurile Duhului Sfânt au valori diferite; cu cât sunt mai folositoare altora,
cu atât sunt mai valoroase. În pasajul din 1Corinteni pisprezece, ni se spune
limpede că În Biserică, în închinarea publică a Bisericii trebuie folosite doar
darurile cele mai valoroase, dar și acestea supuse unei ordini și autorități.
Știm din Faptele Apostolilor 2:42 că stâlpii închinării
bisericii au fost și trebuie să fie învățătura Apostolilor, legătura frățească,
frângerea pâinii și rugăciunea. Pentru a stărui în acestea, ne sunt date câteva
principii pentru manifestare în închinarea Bisericii.
1. Libertate în
participare. ,, Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o
învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o
tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1Cor.14.26). Astfel,
ficare (sau oricare dinte credincioși), poate participa cu o cântare, o
îndemnare, o încurajare, o mărturie ziditoare, o descoperire, o traducere a
vorbirii în limbi etc. ,, Cuvântul lui
Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi
sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări
duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice
faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi
mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”(Coloseni 3:16).
2. Chiar dacă
avem cu toții libertatea de a participa, trebuie să o facem urmărind un dublu
scop: proslăvirea lui Dumnezeu, și
zidirea celorlalți (1Cor. 12:7, 14.12,16). Adeseori am auzit diferite
persoane, după o slujire jalnică, scuzându-se că de fapt, chiar dacă n-a fost
prea reușită cântarea sau poezia, ei au făcut-o pentru Dumnezeu. În cazul
acesta se fac două greșeli. Prima este că avem impresia că pentru Dumnezeu este
bine fie cum, iar a doua greșeală este că se pierde din vedere scopul zidirii
celorlalți. Dacă slujirea mea nu întărește credința celorlalți, nu aduce
încurajare, ajutor spiritual, mângăiere, creștere în cunoașterea Cuvântului,
atunci mai bine tac.
3.Acceptarea
limitelor impuse de Duhul Sfânt prin Scripturi. ,, Dacă sunt unii, care
vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare
la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în
Biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre
prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută
o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să
proorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi
toţi să fie îmbărbătaţi” (1Cor.14.27-31).
Observăm câteva limite care adesea sunt neglijate. În primul
rând trebuie să ne limităm la scop (zidirea celorlalți). Dacă nu putem atinge
ținta aceasta, mai bine ne abținem (v.28). În al doilea rând este necesară o
limitare a numărului celor care să participe. Dacă sunt douăzeci de proroci,
predicatori sau învățători, nu este necesar să vorbească toți. Potrivit
versetului 27, nu cred că se are în vedere fixarea unui număr exact de ,,doi
sau cel mult trei, fiecare la rând”, ci mai degrabă ni se impune limitarea la
un număr rezonabil de vorbiri într-o întâlnire. În al treilea rând, observăm
indicarea limitei și în ce privește timpul (v.30). ,,Ai vorbit destul, lasă și
pe altul”. În general avem problema că nu știm când să încheiem. Acestă limită
ne impune o pregătire mai temeinică în concentrarea și comunicarea ideilor. De
asemenea ne avertizează că trebuie să fim atenți la reacțiile ascultătorilor,
care ne spun când am cam depășit limita.
Consider că ar trebui reevaluată afirmația adesea folosită
în unele biserici: ,,cât dă Domnul”. Pentru că dacă suntem sinceri, noi nu
putem duce cât dă Domnul. Atunci să ne limităm la atât cât este Biserica în
stare să primească, nu la cât suntem noi în stare să dăm.
4. Spiritualitate, nu
spiritism. ,, Duhurile proorocilor
Sunt supuse proorocilor”(v.32). Am văzut deja că Duhul Sfânt dă daruri
indivizilor, pentru îndeplinirea unui scop (zidirea spirituală a comunității). Dar
omul folosește darul spiritual după credința lui, după înțelepciunea lui și
după disponibilitatea lui (Romani 12.6-8). Omul are libertate în folosirea
darului. Chiar dacă Duhul Sfânt este Suveranul, omul este liber în exercitarea
darurilor.
În spiritism omul este posedat, este luat în stăpânire de
duhuri pe care nu le poate controla, ci ele îl controlează pe om. Dar în
lucrarea spirituală a Bisericii, nu se întâmplă așa ceva. În spiritualitatea
creștină omul stăpânește darul, acesta fiind o unealtă pe care o avem la
dispoziție pentru lucrare. În spiritism, duhul stăpânește omul, fiind unealta
la dispoziția duhului.
Acesta este un aspect care ar trebui să ne îngrijoreze,
pentru că unii care pretind a lucra cu Duhul lui Dumnezeu, lasă uneori impresia
că nu ei, ci o forță spirituală vorbește prin ei și nu se pot abține, trebuie
să vorbească tot ce duhul vorbește prin ei. Am fost șocat când un așa zis
proroc care mi-a vorbit odată, când l-am întrebat despre mesaj (foarte neclar)
mi-a răspuns că nu mai știe ce a prorocit pentru că nu el, ci Dumnezeu a vorbit
prin el.
5. Ordine și pace în
închinare. ,, Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca
în toate Bisericile sfinţilor” (1Cor14:33).
Știm foarte bine că Dumnezeu conduce Biserica Sa, aceasta
având un singur Cap Isus Cristos. El conduce și noi trebuie să ne supunem. La
capitolul unsprezece din Întâi Corinteni, ne sunt prezentate cele două linii de
autoritate prin care Domnul Isus îi conduce pe credincioși: familia (Cristos
Capul bărbatului, bărbatul capul femeii care împreună își conduc copiii);
Biserica în care Cristos conduce prin slujitorii rânduiți în acest scop. Toți
trebuie să se supună rânduielii lui Dumnezeu, oricât de mari proroci ar fi, sau
poate cu atât mai mult. ,, Dacă crede
cineva că este prooroc sau însuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu
eu, este o poruncă a Domnului” (1Cor.14:37).
Păstorii, prezbiterii și diaconii au datoria de a avea grijă
ca toate principiile Scripturii să domine în Bisericile locale. Ei ar trebui
chiar să-i confrunte cu seriozitate pe cei care nu dau dovadă de ascultare,
supunere și bun simț.
6.Este nevoie de
supraveghere atentă asupra manifestării Darurilor Duhului Sfânt. Încă din
vremea lui Moise, cercetarea prorocilor si a prorociilor era poruncă de la Dumnezeu (Deuteronom 13.1-5;
18:15-22). Domnul Isus ne atrage atenția asupra prorocilor mincinoși
spunându-ne că nu orice are lână este oaie, nu orice pom face roade bune și nu
orice proroc este cu adevărat proroc (Matei 7: 15-20). Apostolul Pavel în
pasaje ca cel din 1 Tesaloniceni 5:19-21, precum și Ioan la Prima Epistolă
Este nevoie de cercetare, deoarece un mesaj care se pretinde
a fi un mesaj inspirat, poate veni din cel puțin trei surse: 1. de la persoana
care vorbește. Eu însumi am întâlnit persoane care nu au putut spune dacă
mesajul vine chiar de la
Dumnezeu , sau din propria lor imaginație; 2. de la cel rău
așa cum s-a întâmplat în Filipi (Fapte 16:16-18); 3. de la Dumnezeu după cum este de
dorit.
Cercetarea trebuie făcută la trei niveluri: 1. mesagerul. Este
el o persoană cu un caracter integru? Este acel pom cu roade, așa cum spune
Domnul Isus? Se văd roadele în viața lui, în familia lui, în biserică? Aici
avem o mare problemă cu unii care vin în biserică fără să-i cunoaștem. Este o
categorie de proroci itineranți sau ambulanți care umblă din loc în loc. Problema
este că nu-i cunoaște nimeni, și nu se poate avea o dovadă a vieții lor în
ascultare de Dumnezeu; 2. mesajul. Este mesajul în armonie cu Scriptura? Atinge
scopul zidirii, sfătuirii și mângăierii, sau dărâmă, înspăimântă și tulbură?; 3.
manifestarea. Este potrivită cu principiile prezentate de Duhul Sfânt în textul
din 1Cor. 14?
Dar cine judecă?
În primul rând cercetarea trebuie să fie personală. Orice om
cu bune intenții, cu teamă de Dumnezeu și cu bun simț, trebuie să-și pună el
însuși problema asupra sursei, mesajului și a manifestării. Cred că oricine are
o experiență spirituală ar trebui să supună acea experiență unui studiu serios
a punctului de vedere biblic. De exemplu, dacă aș începe să visez visuri, m-aș
pune să studiez tot ce spune Biblia în legătură cu visele.
În al doilea rând trebuie să mă supun cercetării celorlalți
(1Corinteni 14:29). Un rol important avându-l păstorii, prezbiterii și
diaconii. Dacă o persoană care pretinde că are un dar de la Dumenzeu , nu este posibil
că acesta să vină împotriva conducerii bisericii. Prezbiterii sunt cei care au
sarcina de a supraveghea și de a păstorii turma lui Dumnezeu, pe care trebuie
să o păzească de acei lupi răpitori din afară sau chiar dinăuntrul Bisericii
(Fapte 20: 28-30, 1Petru 5:1-2). Ei trebuie să aibă aibă grijă ca cei care
slujesc în biserică să fie oameni cu o bună mărturie, care vorbesc lucruri
ziditoare nu stricate, și care se integrează în ordinea Bisericii.
Râvnește șă fii tu însuți un dar, mai mult decât să ai un
dar. Nu disprețui Biserica, ordinea și pacea dorite și stabilite de Dumnezeu,
ci fii primul în supunere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu