Duhul Sfânt la nivelul personal

Cred că la fel ca orice lucrare a lui Dumnezeu, și lucrarea Duhului Sfânt are loc în primul rând la nivelul personal, după cum citim în Scripturi că limbile de foc ,,s-au așezat câte una pe fiecare din ei” (Fapte 2:3). Duhul Sfânt ne răscolește pe fiecare, convingându-ne de realitatea vieții noastre și nevoia de pocăință . Tot El aprinde în noi dorința după mântuire și o Împărăție dreaptă și veșnică, apoi, pe măsura credinței, aduce în viața noastră aceste binecuvântări. Ori de câte ori Domnul Isus a chemat oamenii la Sine, s-a adresat fiecăruia personal. La fel procedează la sărbătoarea Corturilor când strigă „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Totuși, această realitate, nu trebuie să ne ducă la individualism, ci dimpotrivă, ne duce în comunitatea celor care au aceeași credință. Nu văd nici o contradicție între mărturisirea bisericilor evanghelice care cheamă la însușirea personală a credinței și mărturisirea bisericilor tradiționale care cheamă la însușirea credinței comunitare. Chiar și în bisericile evanghelice credința personală te aduce în comunitate, în biserică, după cum și în bisericile tradiționale, crezul se spune la persoana întîi singular: ,,cred”. Eu consider că relația cu Dumnezeu în general trebuie considerată la amândouă nivelurile. În privința lucrării Duhului Sfânt, o să scriu în primul rând despre aspectul personal, apoi despre aspectul comunitar.   

Am scris în articolul precedent că la Cincizecime, s-a împlinit promisiunea Domnului că va reveni la ucenici prin revărsarea spirituală a Duhului sfânt, iar pentru noi se împlinește această făgăduință, nu printr-o nouă revărsare, ci pe măsura credinței și dedicării noastre. Duhul Sfânt este revărsat peste biserica Domnului, dar eu, chiar cufundat (botezat) în această realitate spirituală, sunt umplut cu Duhul Sfânt atât cât îi fac loc în viața mea. Și după măsura umplerii vor fi și consecințele în viața mea personală.

1. O viață nouă, dobândită printr-o schimbare miraculoasă. Ioan Botezătorul, îndemnând oamenii la pocăință, le spunea că aceasta trebuie să fie evidentă prin faptele bune pe care le fac. Dar în același timp le vorbea despre Mesia care va veni, și botezându-i cu Duhul Sfânt și cu foc, va face în viața lor o curățire profundă și o schimbare profundă, nu doar de suprafață (Luca 3:7-17). Domnul Isus a vorbit în același fel când îi prezenta lui Nicodim realitatea spirituală (Ioan 3:3-11). Oricum am lua aceste cuvinte, se înțelege că dovada nașterii din nou nu este ce facem noi spre aceasta (Cuvântul, botezul, biserica, mirungerea, etc), ci ceea ce se întâmplă în noi în mod real. Poate cea mai frumoasă promisiune în legătură cu Duhul Sfânt este pacea, liniștea care urmează puternicei încrederi că Domnul este mereu cu noi (Ioan 14:26-28).

2. O viață plină de fapte bune, pe care Scriptura le numește Roadă a Duhului Sfânt. Aceasta are dea face în primul rând cu caracterul nostru, apoi ce fapte facem potrivit caracterului nostru (Galateni 5:22-23). În celebra Predică de pe munte, Mântuitorul spune că adevărații slujitori ai Săi, nu sunt cei care pretind că sunt pentru lucrările ce le fac, ci cei care au un caracter și o viață, potrivite cu Cel pe care pretind că-L slujesc (Matei 7:15-20). Parabola pomului și a rodului său, este frecventă în Evanghelie, spusă de Domnul, apoi de apostoli în diferite feluri. Foarte sugestivă este Parabola Viței, unde se spune clar că o viață adevărată este susținută de relația spirituală care există între Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) și omul care primește prin credință Cuvântul (Ioan 15:1-11).

3.O viață de închinare. Vorbind cu femeia samariteacă, Domnul Isus spune: ,,Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:22-24). Așa se întâmplă în ziua Cincizecimii odată cu coborârea Duhului Sfânt. Erau mulți oameni adunați la Ierusalim să se închine la Templu. Dar odată cu revărsarea Spiritului Sfânt, centrul închinării este transferat din Templu într-o casă simplă unde erau adunați ucenicii. Interesul oamenilor nu mai este spre preoți și jertfe, ci spre ucenicii care mărturiseau Jertfa. Slujba duhovnicească lasă în urmă ritualurile religioase, oferind o relație spirituală cu Dumnezeul cel Viu. Imediat ucenicii și cei ce cred se concentrează spre o viață de închinare prin Cuvânt, comuniune, rugăciune și împărtășirea cu Jertfa Mântuitoare (Fapte 2:42). Apoi în epistole sunt numeroase îndemnuri spre o închinare spirituală dinamică (Efeseni 5:18-20, Filipeni 2:1, Coloseni 3:16,etc).

4. O viață mărturisitoare. Odată cu Coborârea Duhului Sfânt, ucenicii, au început să-L mărturisească cu îndrăzneală pe Domnul Isus Cristos. Faptul că această putere venea de la Dumnezeu prin Duhul, se vede din încăpățânarea lor de a persevera în ciuda opoziție. Conștienți că nu pot ei să facă față piedicilor și amenințărilor, ei stăteau într-o continuă stăruință (Fapte 4: 29). Este trist că uneori stăruința a devenit un fel de inițiere în viața spirituală. Eu cred că stăruința este de fapt o stare permanentă de rugăciune. Conștientizând că suntem total neputincioși și dependenți  de Dumnezeu, insistăm neîncetat ca El să fie cu noi, să ne folosească, să ne dea curaj, îndrăzneală și cuvânt pentru convingere.

Vorbind despre lucrarea Duhului Sfânt la nivelul individului, nu putem să nu observăm că tot ce face Duhul în noi personal, nu ne duce spre izolare individuală, ci ne duce spre alții. În primul rând spre comunitatea credincioșilor unde ne închinăm și ne zidim unii pe alții, apoi împreună lucrăm pentru mărturisirea Evangheliei.