Valoarea darurilor spirituale

Biserica din Corint, a deviat de la scopul darurilor spirituale, în mijlocul lor având loc o manifestare greșită a acestora, în defavoarea bisericii, dar în avantajul celor care doreau să se impună ca oameni prin care se manifestă Duhul lui Dumnezeu.

În caitolul paisprezece din 1Corinteni, ne este prezentată importanța darurilor spirituale, sau valoarea lor, care este pe măsura foloaselor  aduse celorlalți. Un dar spiritual este cu atât mai valoros, cu cât este mai folositor bisericii. ,,Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să proorociţi. Cine prooroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, ca să capete Biserica zidire sufletească” (1Cor.14:3-5). Pentru a avea o valoare cât mai mare, darul meu, trebuie să urmeze calea cea mai bună: ,, Umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună” (1Cor.12:31). Ori această cale ,, nu caută folosul său” (13:5), ci dimpotrivă, caută folosul altora (12:7).  Avem astfel scopul darurilor (folosul altora), calea cea mai bună pentru atingera  scopului (dragostea) și mijloacele prin care se poate atinge scopul (darurile care aduc zidire, sfătuire și mângăiere altora). Aceste trei elemente, dau valoarea darurilor spirituale. Pentru ca noi să avem darurile cele mai bune, este necesar să fim deosebit de atenți la motivația noastră în căutarea, dobândirea și folosirea darurilor spirituale. Pentru ce îmi doresc un dar sau altul, de ce îl folosesc și cu ce rezultat?

Textul capitolului paisprezece, vorbește foarte mult despre profeție și glosolalie (vorbirea în alte limbi). Iată ce spune: 1. profeția este mai mare decât vorbirea în limbi deoarece zidește biserica; 2. profetul nu spune neapărat ceva despre viitor, ci ,, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere” (14:3), zidind astfel biserica; 3. vorbirea în limbi are o valoare mai mică, deoarece aduce numai zidire personală; 4. de aceea, locul manifestării glosolaliei nu este în public ci în taină, în cămăruță (14:2,18,19); 5. vorbirea în limbi poate avea aceeși valoare cu prorocia, dacă se traduce pentru a fi de folos tuturor (14:5). În cazul acesta vorbirea în limbi, împreună cu traducerea, aduc bisericii o profeție mai sofisticată, o minune mai minunată, prin care Dumnezeu dă un semn pentru cei necredincioși (14:22). Un astfel de semn a fost prezent în ziua cincizecimii, când oamenii au putut auzii în limbi cunoscute de ei, mărturia Evangheliei din gura unora care nu cunoșteau limbile respective. Pentru ei a fost un semn care a stârnit uimire și interes pentru ce se întâmpla acolo (Fape 2:7-8).

Consider că aici, în acest pasaj al  al epistolei (capitolul 14), apostolul Pavel scrie despre profeție și vorbirea în limbi într-un mod generic, acestea reprezentând două feluri de daruri ale Duhului Sfânt: 1. daruri care zidesc personal pe cei care le primesc. Acestea fiind de folos celui care le folosește, dar pentru ceilalți din biserică nu au nici o semnificație pozitivă, dimpotrivă pot deranja și pot produce neorânduială (14:4a,17,23, etc). Din acestă cauză, darurile cu acest specific, nu trebuie manifestate în public, ci doar în intimitate cu Domnul; 2. daruri care zidesc întreaga biserică prin sfătuire și mângăieire. Acest fel de daruri trebuie manifestate în biserică, în modul cel mai eficient. Putem spune că vorbirea în limbi nu este singurul dar pentru zidire personală, după cum nici profeția nu este singurul dar pentru zidirea bisericii. Ele sunt daruri reprezentative ale celor două categorii de daruri, care erau cel mai mult folosite în biserica din Corint.

Un alt aspect important este că daruri din categoria ,,personal” pot fi aduse în public pentru binecuvântarea altora. Vorbind în limbi te poți zidi pe tine însuți, dar prin traducere, pot fi zidiți și alții, pentru că atunci când se traduce limba, vorbirea devine profeție spre zidirea, sfăturiea și mângăierea altora. În acest fel, oameni care prin darul credinței, al cunoașterii și înțelepciunii s-au zidit ei înșiși în trăirea lor cu Domnul, prin alte daruri ca darul învățării altora, darul îmbărbătării sau darul conducerii au fost în stare să zidească biserica întreagă. Cred că în felul acesta s-au născut psalmii, poeziile creștine, muzica, precum și multe predici și cărți. Oameni credincioși, în intimitatea lor cu Domnul au avut parte de binecuvântări spirituale ei personal, dar prin alte daruri au putut comunica eficient experiența lor pentru a ne fi și nouă celorlalți de folos. Ajungem astfel la următorul aspect prezentat de Cuvânt și anume comunicarea.

Darurile Duhului Sfânt sunt date pentru a ușura comunicarea, ca să putem transmite mai bine ce dorește Dumnezeu să transmitem, să înțelegem mai bine Adevărul ce ni se comunică și chiar să ne înțelegem mai bine unii pe alții. Darurile ar trebui să ne descurce, nu să ne încurce, să ne apropie, nu să ne înstrăineze (14:6-11).

În concluzie, consider că este posibil și de dorit să primesc de la Dumnezeu un Dar al Duhului Sfânt care să mă zidească la nivelul personal, un dar de care să mă bucur în timpul meu de părtășie personală cu Domnul. Dar nu este bine să folosesc acest dar, în închinara publică a bisericii. Dacă doresc ca ceea ce m-a zidit pe mine să-i zidească și pe alții, trebuie să mă rog și să caut adăugarea la darul meu, alte daruri care să mă împuternicească să comunic în modul cel mai eficient ceea ce am de comunicat bisericii sau altor persoane. Dacă am un dar pentru zidire personală, nu este neapărat necesar să am și un dar pentru zidirea altora, chiar dacă este de dorit. Dar nu voi putea să slujesc cu dauri pentru zidirea altora, fără a fi eu însumi zidit. Pentru că după cum se spune în psihologie, ,,nu poți fi un vindecător, dacă nu ești tu însuți un vindecător vindecat”.